Tâlcuire la Evanghelia din Duminica Tomii

„Iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci au zis ceilalţi ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (In 20, 24-25)

Minunile mai presus de fire sunt privite totdeauna cu necredinţă, şi orice întrece raţiunea obişnuită nu e uşor de primit de către cei ce aud despre ele. De abia vederea îi face să înlăture bănuielile, atrăgând în mod silit spre consimţire. Aşa ceva a pătimit şi preaînţeleptul Toma, care nu a primit uşor mărturia adevărată a celorlalţi ucenici despre Învierea Mântuitorului nostru, deşi Legea lui Moise spune că tot cuvântul se va întemeia pe spusa a doi sau trei martori (Deut. 17, 6). Dar socotesc că ucenicul nu a refuzat atât de mult să creadă în cele spuse, ci că a fost determinat de durerea de a nu se învrednici şi el de vederea Mântuitorului nostru. Căci socotea poate că nu va avea parte de vederea Lui. Ştia că Domnul este Viaţa prin fire şi are putere de a scăpa de moarte şi de a desfiinţa stăpânirea stricăciunii. Căci Cel ce a scăpat pe alţii de moarte putea să o depărteze de propriul trup. În foarte marea sa bucurie Toma ajunge aproape de necredinţă. Era însetat de dorinţa de a-L vedea şi de a se încredinţa deplin că a înviat, după cum făgăduise. Căci Mântuitorul spusese: „puţin şi nu Mă veţi mai vedea, şi iarăşi puţin şi Mă veţi vedea… şi se va bucura inima voastră” (In 16, 16 şi 22). Socotesc că dorinţa ucenicului de a se încredinţa a fost binevenită pentru ca, prin asigurarea lui, să credem şi noi, cei de după el, în chip neîndoielnic, că trupul care a atârnat pe cruce şi a pătimit moartea a fost făcut viu de Tatăl
prin Fiul. De aceea şi Pavel zice: „De vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui” (Rom. 10, 9). Căci, deoarece nu firea trupului s-a făcut pricină a vieţii, ci faptul s-a săvârşit mai degrabă prin lucrarea firii dumnezeieşti negrăite, căreia îi aparţine prin fire puterea de a face toate vii, Tatăl prin Fiul S-a făcut lucrător asupra templului trupului lui Hristos nu fiindcă nu ar fi putut Cuvântul să-Şi învie trupul Său, ci pentru că ceea ce lucrează Tatăl lucrează prin Fiul (fiindcă El este Puterea Lui), şi ceea ce săvârşeşte Fiul este desigur de la Tatăl. Deci suntem învăţaţi, prin puţinătatea credinţei fericitului Toma, că taina Învierii s-a lucrat asupra trupului nostru pământesc şi în Hristos ca într-o pârgă a omenirii. El nu a fost, cum zic unii, o nălucire sau o umbră, care a luat chip omenesc, imitând trăsăturile înfăţişării noastre, nici, cum au socotit unii cu neînţelegere, n-a fost un trup spiritual format dintr-o substanţă subţire şi eterică, adică altceva decât trupul. Căci aşa cred unii că trebuie să înţeleagă expresia „trup spiritual”. Deoarece temeiul nădejdii noastre şi puterea credinţei neclintite se concentrează în taina cu privire la trup, după mărturia Sfintei şi Celei de o fiinţă Treimi, fericitul Evanghelist a alăturat foarte folositor cuvintele lui Toma de cele ce le înfăţişase mai înainte. Căci, priveşte cum Toma nu doreşte numai să vadă pe Domnul, ci să şi cerceteze urmele cuielor, adică rănile produse în trup. Fiindcă afirmă că aşa va crede sigur şi va fi în acord cu ceilalţi că Hristos a înviat cu adevărat şi că a înviat în trup. Căci se poate spune că ceea ce a fost mort s-a întors la viaţă şi că Învierea s-a produs în ceea ce fusese supus morţii.

„Şi după opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, şi Toma, împreună cu ei. Şi a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijloc şi a zis: Pace vouă! Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coapsa Mea şi să nu fii necredincios, ci credincios” (In 20, 26-27)

S-a arătat Hristos iarăşi luminos ucenicilor Săi în chip minunat ca Dumnezeu. Căci n-a cerut, ca noi, să I se deschidă uşile spre a păşi înlăuntru, ci, dispreţuind cursul firesc al lucrurilor, a trecut prin uşi şi a apărut pe neaşteptate în mijlocul încăperii, dăruind şi fericitului Toma vederea minunii pe care o săvârşise altă dată. Căci avea nevoie de acest leac cel care suferea mai mult şi avea mai puţină credinţă. Se foloseşte iarăşi de urarea pe care o avea pe buze în mod obişnuit şi le dă binecuvântarea păcii, ca o pildă pentru noi, precum am spus înainte. Cineva se va mira cu dreptate de cele spuse întocmai. Căci autorul cărţii a observat exact ceea ce s-a întâmplat, şi nu spune doar că Hristos S-a arătat ucenicilor, ci vădeşte că a făcut aceasta după opt zile şi că ei erau adunaţi împreună. Şi ce însemna că sunt adunaţi toţi în casă, dacă nu că le era rânduit în chip tainic aceasta? Spunem aceasta pentru a sublinia că Hristos a rânduit în mod clar timpul adunărilor (slujbelor) şi întâlnirilor cu El (al Liturghiilor). Căci vine şi, întrun fel, sălăşluieşte în aceeaşi casă cu cei adunaţi în numele Lui, mai ales în ziua a opta, adică duminica. Dar să ne amintim şi aceasta: o dată S-a arătat celorlalţi ucenici, iar altă dată iarăşi li Se arată, când Toma era de faţă. Căci s-a scris mai înainte: „Fiind seara, în ziua aceea, întâi a săptămânii (duminica), şi uşile fiind încuiate… a stat în mijloc.” Ia aminte că era în prima zi a săptămânii, adică duminica, când li S-a arătat ucenicilor adunaţi, şi că în a opta zi următoare li Se arată din nou. Căci, spunând Evanghelistul „în a opta zi,” să nu credem că a indicat ziua a noua, ci spune aceasta cuprinzând în număr şi ziua a opta în care Se arătase. 

Cu dreptate deci facem sfintele întâlniri în biserici în ziua a opta. Şi, dacă trebuie să spunem ceva în chip acoperit, pentru cele cuprinse aici, închidem uşile, pentru că Hristos vine şi ni Se arată tuturor, în mod nevăzut şi văzut; nevăzut, ca Dumnezeu, şi văzut, în trup. Fiindcă ne îngăduie să ne atingem de Sfântul Lui trup. Prin harul lui Dumnezeu ne bucurăm de împărtăşirea de Sfânta Euharistie, primind în mâini pe Hristos, ca să credem cu tărie că El a înviat cu adevărat templul trupului Său, căci împărtăşirea de Taina Euharistiei este o mărturie a Învierii lui Hristos. Ea este vădită prin cuvintele pe care le-a spus când a săvârşit chipul Tainei. Căci, frângând, precum s-a scris, pâinea, le-a dat-o zicând: „Acesta este Trupul Meu, care se dă pentru voi; aceasta să faceţi spre pomenirea Mea” (Lc. 22, 19). Deci împărtăşirea de Sfintele Taine este o mărturisire adevărată şi o pomenire că Domnul a murit şi a înviat din pricina noastră şi pentru noi. Să părăsim, ca pe un lucru pierzător, necredinţa şi, după ce ne-am atins de Trupul lui Hristos, să devenim foarte credincioşi, având cea mai sigură cugetare.

Iubitorul de învăţătură să-şi aducă aminte că Domnul a oprit-o pe Maria Magdalena să-L atingă, zicând: „Nu te atinge de Mine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu.” Dar lui Toma îi îngăduie să-I pipăie coasta şi să cerceteze cu degetul urmele cuielor. Am arătat deja de ce a făcut Domnul astfel, dar vom reaminti, reluând ceea ce am spus. Nu venise timpul ca Maria să-L atingă, deoarce încă nu fusese sfinţită prin harul Duhului Sfânt. Căci fiind încă Hristos cu noi şi nefiind încă înălţat la Tatăl din ceruri, era cu neputinţă vederea pogorârii Mângâietorului la oameni. Dar lui Toma îi îngăduie să-L atingă, pentru că el se îmbogăţise cu Duhul împreună cu ceilalţi. Căci, precum am spus înainte, nu a fost văduvit de Duhul pentru că nu se afla cu ceilalţi. Fiindcă dărnicia Dătătorului se revărsa şi asupra lui, darul acordându-se tuturor Sfinţilor ucenici.

Socotesc că, pe lângă acestea, mai trebuie explicat şi faptul următor: Toma a pipăit coasta Mântuitorului şi rănile produse de suliţa ostaşului şi a văzut şi urmele cuielor. Dar va zice poate cineva: Cum se vedeau semnele stricăciunii în trupul nestricăcios? Căci urmele găurilor făcute în mâini şi în coastă, ca şi urmele rănilor şi înţepăturilor produse prin fier sunt o dovadă a stricăciunii trupeşti, deşi faptul că trupul lui Hristos a fost replăsmuit întru nestricăciune ne obligă să-l vedem dezbrăcat de urmele stricăciunii şi de stricăciunea însăşi. Căci, oare de şchioapătă cineva, va şchiopăta şi după înviere? Iar dacă cineva şi-a pierdut un ochi în viaţa aceasta, va învia lipsit de vedere? Căci cum, va zice acela, am lepădat stricăciunea, dacă urmările ei se păstrează şi stăpânesc mai departe mădularele noastre? Cred că problema aceasta nu trebuie lăsată necercetată. La îndoielile acestea răspundem, pe cât se poate, că în starea înviată nu va mai rămâne în noi nici o rămăşiţă de stricăciune,2208 ci, precum a spus înţeleptul Pavel despre trupul acesta: „Se seamănă întru necinste, înviază întru slavă, se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere” (I Cor. 15, 43). Dar ce poate fi învierea trupului acesta întru putere şi slavă, dacă nu lepădarea a toată slăbiciunea şi necinstea, din stricăciune şi patimi, şi întoarcerea la starea de la început? Căci trupul omenesc s-a făcut pentru moarte şi stricăciune. Iar, deoarece Toma a cerut şi această dovadă spre a se încredinţa, în mod necesar Domnul nostru Iisus Hristos, nelăsând nici un motiv puţinătăţii în credinţă, I se arată aşa cum a cerut să-L vadă. Chiar când S-a înălţat la ceruri şi a făcut cunoscut înţelesul tainei Sale Puterilor, Începătoriilor şi Stăpâniilor de sus şi căpeteniilor cetelor îngereşti, li S-a arătat în acelaşi fel, ca ele să creadă că Însuşi Cuvântul ce era din Tatăl şi în Tatăl S-a făcut cu adevărat Om pentru noi şi să ştie că atâta grijă are de făpturile Sale, încât a şi murit pentru mântuirea lor.

Pentru a face şi mai clar ascultătorilor înţelesul cuvântului, voi arăta cele spuse prin glasul lui Isaia despre acestea. El zice: „Cine este Acesta care vine din Edom, cu roşeala hainelor Lui din Bosra?” (Is. 63, 1). Cei ce strigă acestea, adică: „Cine este Acesta care vine din Edom?” adică de pe pământ, sunt Îngerii şi Puterile spirituale, căci se minunează de Domnul Care Se înalţă la ceruri. Şi, văzându-L înroşit de sângele propriu, zic către El, încă neînţelegând taina: „Pentru ce ai îmbrăcămintea roşie şi veşmântul Tău este roşu ca al celui ce calcă în teasc” (Is. 63, 2)? Căci ei aseamănă culoarea sângelui cu vinul cel nou din strugurii de curând călcaţi. Şi ce zice către ei Hristos? Întâi, ca să fie cunoscut că este Dumnezeu după fire, spune: „Eu grăiesc, zice, dreptatea” (Is. 63, 1), spunând „grăiesc,” în loc de „învăţ”. Iar Cel ce învaţă dreptatea trebuie să fie Dătătorul Legii, deci Dumnezeu. Apoi îngerii zic către El, când Hristos le arată urmele cuielor: „De unde ai rănile acestea la mâini” (Zah. 13, 6)? iar Domnul le răspunde: „Am fost lovit în casa prietenilor Mei” (Zah. 13, 6). Căci casa iubită era Israel, care a rănit pe Domnul cu cuie şi cu suliţă. Pentru că îndrăznelile ostaşilor trebuie, cu dreptate, puse pe seama iudeilor, căci ei L-au adus pe Domnul la moarte.

Deci, când a dorit să-i convingă pe Sfinţii Îngeri că S-a făcut Om cu adevărat, că a răbdat moartea pentru noi şi a înviat din morţi, Hristos nu S-a folosit numai de cuvinte, ci le-a arătat şi semnele pătimirii. Ce e de mirare în faptul că, voind să elibereze de necredinţă pe fericitul Toma, i-a arătat semnele cuielor, ca să fie văzute de el spre folosul tuturor, pentru ca noi să credem cu adevărat că taina Învierii s-a împlinit, nefiind înviat alt trup, ci cel care suferise moartea?

Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, col. PSB (41), trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura IBMBOR, București 2000, pp. 1163-1168