Regele Carol I de Hohenzollern Sigmaringen a avut cea mai lungă domnie din istoria României. A domnit 48 de ani, adică cu un an mai mult decât a domnit Sfântul Ștefan cel Mare. În timpul său țara noastră a făcut un salt înainte extraordinar. Aproape toate căile ferate din vechiul regat, adică din Țara Românească și Moldova, datează de pe vremea regelui Carol. Au început lucrările pentru construirea șoselelor, au apărut mici fabrici, a început exploatarea petrolului. Conform istoricilor, România din vremea regelui Carol era a doua țară din lume, după America, în privința industriei petroliere. Regele Carol a rămas cunoscut în istorie pentru caracterul său puternic, pentru disciplina lui extraordinară, pentru fidelitatea lui în principiile cu care a fost crescut și peste care nu a călcat niciodată în viața lui, pentru credința puternică în Dumnezeu și mai ales pentru dragostea și jertfa lui pentru binele României, chiar și cu riscul de a pierde relațiile bune pe care le avea cu Germania, țara lui de origine.
Credința lui în Dumnezeu a fost exprimată încă de când a pus piciorul pe pământul românesc. În primul său discurs către poporul român spunea următoarele cuvinte: „Români! De la sosirea mea printre voi mi-au venit din toate colțurile noii mele patrii scrisori de felicitare și de bun-venit, care mă întăresc în credința că voința căreia m-am conformat a fost adevărata voință a națiunii … La chemarea voastră mi-am părăsit patrie și familie; și am făcut acest lucru pentru că vă cunosc istoria, dorințele și suferințele. Am venit deoarece pentru mine vocea unei națiuni este sfântă. Și dacă această națiune are un trecut glorios cum este al vostru, un trecut care i-a dat forța să lupte așa cum ați luptat voi pentru a vă cuceri un viitor demn de acest trecut, atunci vocea acestei națiuni este pentru mine o adevărată voce a lui Dumnezeu … Nimic fără Dumnezeu! Aceasta este deviza familiei mele”.
Independența României o datorăm regelui Carol. Războiul nostru de independență s-a încadrat în rândul mișcărilor popoarelor creștine din Balcani împotriva dominației Otomane. Deja în Bulgaria, Serbia și Muntenegru au loc revolte mari dar toate sunt încheiate în mod sălbatic de otomani. Europa, ca și astăzi, își exprimă indignarea față de aceste masacre dar nu reacționează nicicum. O singură țară ia măsuri, și anume Rusia. Sigur că Rusia dintotdeauna a avut interesul să intervină în Balcani, iar acum s-a folosit de aceste revolte ca pretext. În anul 1877, Rusia ne transmite următorul mesaj: „vom trece prin țara voastră ca să atacăm Turcia”. Principele Carol împreună cu prim ministru său Ion Brătianu și ministrul de externe Mihail Kogălniceanu realizează că nu au altă soluție decât să permită trecerea rușilor. În schimb, le-au cerut rușilor să-i accepte pe români ca aliați, așa încât să ne căpătăm independența. Rușii s-au comportat disprețuitor răspunzând că nu au nevoie de armata română ca să facă față otomanilor. Așadar, armata rusă a trecut Dunărea. Problema a fost că s-au lovit de o rezistență foarte puternică din partea turcilor, care aveau în frunte pe Osman Pașa, un general valoros. Așa că rușii s-au trezit în situația de a nu putea face față armatei otomane. Sunt nevoiți, deci, să ceară ajutorul armatei române. Principele Carol le răspunde că este dispus să le ofere ajutorul atâta timp cât el va fi conducătorul armatei și nu un oarecare general rus.
Țarul rus, deși ezitant la început, acceptă condiția domnitorului nostru. Momentul acesta este unul de o însemnătate mare pentru țara noastră. Să avem în vedere faptul că este prima oară după sute de ani, mai exact de pe vremea lui Mihai Viteazul, când ne afirmăm prezența militară și mândria națională. Deci, anul 1877 semnalează revenirea românilor pe plan european într-un război mare. Bătălia cea mai grea şi mai importantă s-a dat la cetatea Plevnei. Carol trimitea des scrisori soţiei sale, Elisabeta, în care descria situaţia de pe front. Într-una din scrisori scria: “…Vremea a fost timp de opt zile groaznică, din care cauză trupele au suferit foarte mult: cizmele le-au putrezit în picioare din cauza zloatei; unui foarte mare număr dintre ei le-au degerat membrele, şi corturile de spitale nu sunt suficiente ca să-i adăpostească pe toţi bolnavii…Câţiva au murit în timpul transportului; vreo 300 de cai au pierit, şi drumurile sunt presărate cu cadavre. Războiul se manifestă aici în forma lui cea mai brutală, şi trebuie să ai nervi tari ca să vezi toate acestea … Toţi au fost mai mult sau mai puţin bolnavi, numai eu, slavă Domnului, mă simt bine. M-am obişnuit cu greutăţile şi de aceea sunt aici în elementul meu; adesea stau toată ziua pe cal, lucru de care se miră chiar şi ruşii”. După multe lupte armata română reuşeşte să încercuiască Plevna la 19 Octombrie 1877. La data de 28 noiembrie 1877 se dă ultima bătălie în încercarea otomanilor să iasă din încercuire. După căderea Plevnei ruşii au putut să înainteze către Constantinopol într-un ritm foarte rapid, încât otomanii sunt obligaţi să capituleze. Aşa cum se întâmplă mereu, după un război urmează un tratat de pace. Acest tratat are loc în localitatea San Stefano de lângă Constantinopol. În urma acestui tratat ruşii doresc să creeze diferite schimbări ca să creeze o Bulgarie mare, de la Dunăre la Marea Egee, care să fie clientă a Rusiei.
Marile puteri de atunci s-au speriat la vestea acestei intenţii a Rusiei, aşa că Bismarck, cancelarul imperiului german convoacă un congres internaţional la Berlin, nerecunoscând acea pace doar între Rusia şi Turcia. La acest congres din 1878 sunt invitaţi şi românii, dar nu sunt primiţi în sala unde au avut loc discuţiile. Asta arată dispreţul puterilor europene faţă de ţara noastră care se jertfise pe câmpul de luptă. La discuţii au participat reprezentanţii Rusiei, Turciei, Germaniei, Marii Britanii, Franţei şi Austro-Ungariei. Deşi noi nu am participat la discuţiile dintre aceste puteri, totuşi ne-am exprimat dorinţa de recunoaştere a independenţei noastre şi să nu pierdem Basarabia în mâinile ruşilor.
Marile puteri, în frunte cu Bismarck, au condiţionat recunoaşterea independenţei noastre de acordarea cetăţeniei române tuturor evreilor din ţară. Primul ministru Ion Brătianu împreună cu Ministrul de externe Mihail Kogălniceanu nu au vrut să accepte această condiţie deoarece considerau că masa de imigranţi a evreilor recent sosită nu era destul de asimilată şi reprezenta pentru ei un fel de piedică în dezvoltarea burgheziei române autohtone. Aşa că ei au adoptat un articol ambiguu încât atunci când s-au întors în ţară nu aveau certitudinea că independenţa noastră va fi recunoscută. Până la urmă însă prin trimisul nostru la Viena, Ion Bălăceanu pe care îl pomenisem mai înainte, guvernul austro-ungar recunoaşte independenţa României. Deci, Austro-Ungaria a fost prima ţară care a recunoscut independenţa noastră. Apoi celelalte state s-au văzut obligate să recunoască şi ele independenţa, cu toate că noi nu îndeplineam condiţiile puse de Congresul de la Berlin.
Sigur că la Berlin nu s-a discutat numai despre independenţa României dar şi despre graniţele ţării. Deşi guvernul nostru a insistat că nu vrea să piardă din nou Basarabia, care ne fusese acordată în urma păcii de la Paris din 1856, vocea sa nu fusese ascultată. Aşadar, în 1878 pierdem din nou Basarabia, dar dobândim în schimb Dobrogea, cu toate că în Dobrogea populaţia românească nu mai era majoritară. Majoritatea locuitorilor din Dobrogea erau turci, tătari şi bulgari. Aşadar, a început încetul cu încetul colonizarea Dobrogei.
Următorul mare pas în evoluţia ţării noastre a venit în anul 1881. Este anul când România devine regat, iar Carol devine primul rege al României. Până în 1881 România era considerată un Principat. Mai exact purta numele de “Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti”. De aceea şi Carol din 1866 până în 1881 avea titulatura de Principe, iar din 1881 a devenit primul Rege, în urma votului unanim al guvernului. Încoronarea solemnă a fost fixată pe 10 mai 1881, după calendarul vechi. Aceasta a fost ziua naţională a României până în 1947 când a venit la putere regimul comunist şi a declarat ca zi naţională 23 august.
Merită să menţionăm un amănunt important în ceea ce priveşte coroana regală, ca să înţelegem şi mai bine calitatea caracterului regelui Carol I. Membrii guvernului de atunci propuseseră ca această coroană să fie o fastuoasă piesă din metal preţios. Regele imediat a respins cu hotărâre această idee, afirmând că nişte însemne regale scumpe nu corespund tradiţiilor ţării şi sunt potrivite numai acolo unde ar avea valoare istorică. Şi-a impus dorinţa ca pentru el să se confecţioneze o coroană de oţel dintr-unul dintre tunurile capturate la Plevna, în timpul războiului de independenţă. Ziua încoronării a fost una de grandioasă sărbătoare. Dis-de de dimineaţă, mii de oameni umplură străzile gătite sărbătoreşte pe care urma să treacă procesiunea încoronării. Procesiunea s-a pus în mişcare la Gara de Nord, unde sosise de la Cotroceni perechea regală cu oaspeţii săi. Apoi au pornit cu toţii spre Catedrala Mitropolitană şi întreaga procesiune a urcat dealul Mitropoliei. Aici, în sunet de clopote şi muzică de fanfară, perechea regală a intrat în Biserică unde se aflau coroanele. După săvârşirea unui Tedeum de mulţumire către Dumnezeu, regele şi regina au ieşit în afara catedralei şi au urcat pe o tribună unde a avut loc sub cerul liber slujba pentru încoronarea regelui Carol.
În această perioadă ţara cunoaşte o bruscă înflorire a culturii româneşti. În primul rând se cristalizează cea mai frumoasă limbă românească prin oameni mari de cultură, pe care merită să-i menţionăm măcar în treacăt. Mihai Eminescu, în primul rând, Vasile Alecsandri, George Coşbuc, Ion Creangă, Caragiale, Ioan Slavici, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Tudor Arghezi şi mulţi alţii. Avem pictori de mare valoare care devin cunoscuţi în toată europa, precum Nicolae Grigorescu sau Ion Andreescu. Apar sculptori precum Constantin Brâncuşi şi muzicieni precum George Enescu ale căror genii au fost şi sunt universal recunoscute.
Trebuie să menţionăm de asemenea progresul arhitectonic al Capitalei de pe vremea regelui Carol I. Amintim de actuala clădire a Muzeului de Istorie (cândva Poşta Mare), în faţa sa CEC-ul, Palatul Ministerului Agriculturii, construit după planurile arhitectului Louis Pierre Blanc, Palatul de Justiţie (piatra de temelie a fost pusă de însuşi regele Carol la data de 7 octombrie 1890), Actualul Palat Patriarhal (fostul Palat al Parlamentului ). Trebuie să ştim că ansamblul de construcții de pe dealul Mitropoliei, este amplasat pe locul mănăstirii Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, ctitorie dăruită Mitropoliei Ţării Româneşti de domnitorul Constantin Vodă Şerban. În 1883 terenul Palatului Parlamentului (actualul Palat Patriarhal) a trecut în proprietatea statului ca urmare a unei hotărâri a Organelor Legiuitoare ale ţării. În această hotărâre se hotărea ca biserica mănăstirii, adică actuala Catedrală să fie înlocuită cu o catedrală naţională impunătoare. De aceea în 1884 Regele Carol I a promulgat Legea Bisericii Catedrale din Bucureşti, care a fost pusă în practică abia după 126 de ani, mai exact în 2010 când au început lucrările de construcţie pentru noua Catedrală. De asemenea trebuie să ştim că tot pe vremea regelui Carol Biserica Ortodoxă Română a devenit autocefală, mai exact în anul 1885. Până atunci aparţineam de Patriarhia Constantinopolului. Dar după dobândirea independenţei statale, următorul pas era şi independenţa Bisericii Naţionale.
Primul rege al României nu a avut urmaşi. Unica lor fetiţă, pe nume Maria, murise la o vârstă fragedă, după care regina Elisabeta nu a mai putut avea copii. De aceea, Carol l-a adoptat pe fiul fratelui său mai mare, pe Ferdinand. Acesta, învăţase de mic copil limba română. El s-a căsătorit cu o prinţesă pe jumătate englezoiacă, pe jumătate rusoaică. Aceasta avea să devină Regina Maria, nepoată a reginei Victoria din Anglia.
Regele Carol I a trecut la cele veșnice în data de 27 septembrie 1914.
Diac. Matei Andrei
Bibliografie selectivă:
Paul Lindenberg, Regele Carol I al României, Ed. Humanitas, Bucureşti 2010
Neagu Djuvara, O scurtă istorie ilustrată a românilor, Ed. Humanitas, București, 2015
Ioan-Aurel Pop și Ioan Bolovan, Istoria ilustrată a României, Ed. Litera, București, 2016