Cuviosul Părintele nostru Antonie era de obârșie egiptean, născut din părinți de bun neam, care aveau avuție multă; și fiind ei creștini, creștinește îl creșteau și pe el. Pe când era mic, se afla la părinții lui, necunoscând pe altcineva mai mult decât pe dânșii și casa lor.
Dar după ce a crescut și s-a făcut mare, sporind cu vârsta, n-a voit a învăța carte și a fi cu ceilalți copii; și ca un adevărat creștin, mergea cu părinții săi la biserică. El nu se lenevea ca un copil, nici după ce a sporit cu vârsta, ci se supunea părinților și luând aminte la citiri, gândea la folosul lor. Dar având nenumărată bogăție, nu supăra pe părinți pentru hrană deosebită și scumpă, nici plăcerile lumii nu le căuta; ci cu cele ce se aflau se îndestula și nimic mai mult nu căuta.
După moartea părinților lui, rămânând singur cu o soră mai mică și fiind de 18 sau 20 de ani, se îngrijea de casă și de sora sa. Dar n-au trecut șase luni de la moartea părinților lui și ducându-se la biserică, după obicei, îndreptându-și mintea, gândea cum apostolii, lăsând toate, au urmat Mântuitorului, iar ceilalți vânzându-și averile lor, le aduceau și le puneau la picioarele apostolilor, spre a le împărți celor care aveau trebuință; apoi gândea la aceasta, câtă răsplată este pregătită acestora în Ceruri.
Acestea gândind el, a intrat în biserică și se întâmplase atunci de se citea Evanghelia, și a auzit că Domnul a zis bogatului: „De voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde-ți toate averile tale și le dă săracilor, apoi vino de-Mi urmează Mie și vei avea comoară în Ceruri”. Atunci Antonie, ca și cum de la Dumnezeu i-ar fi venit pomenirea sfinților și pentru dânsul s-ar fi făcut citirea, ieșind din biserică, a dăruit vecinilor din sat averile ce le avea de la strămoși, și care erau trei sute de pământuri bine roditoare; ca astfel în nimic să nu-l supere acestea pe dânsul și pe soră-sa; iar celelalte câte le avea mișcătoare vânzându-le și adunând mult argint, l-a dat săracilor; apoi, oprind puțin pentru sora sa, a intrat iarăși în biserică și auzind în Sfânta Evanghelie pe Domnul zicând: „Nu vă îngrijiți pentru ziua de mâine”, a ieșit din biserică împărțind săracilor și argintul oprit pentru sora sa.
Pe sora sa încredințând-o unor cunoscute și credincioase fecioare ca s-o crească și să petreacă acolo, el se îndeletnicea pe lângă casă în nevoințe și pustnicie; căci încă nu erau în Egipt dese mănăstiri și nici un monah nu știa pustia cea depărtată, ci fiecare dintre cei care voiau viața cea retrasă se nevoia deosebit nu departe de satul său.
Deci era atunci în satul cel mai apropiat de al lui Antonie un bătrân care din tinerețe se nevoia în viața monahicească; pe acesta văzându-l Antonie, i-a râvnit fapta sa bună; deci mai întâi a început și el a petrece în locurile apropiate de satul său. Și nu numai pe acesta l-a râvnit, dar dacă ar fi auzit că se afla cineva dintre cei sârguitori și îmbunătățiți într-un alt loc oarecare, se ducea și îl căuta, ca o albină înțeleaptă ca să soarbă florile, și nu se întorcea la locul său până ce nu-l vedea pe acesta; apoi, ca o merinde luând fapta bună de la dânsul, se întorcea acasă.
Petrecând acolo în acest chip, își iscusea mintea ca să nu se întoarcă lui lucrurile părinților săi, nici pe rudeniile sale să le mai pomenească; ci tot dorul și toată sârguința s-o aibă spre căutarea pustniciei. Auzind că Apostolul zice: „Iar cei care nu lucrează să nu mănânce”, pentru aceea lucra cu mâinile sale, din care o parte cheltuia pentru dânsul, iar cealaltă o da săracilor, și se ruga adeseori, auzind că liniștitorului se cade deseori a se ruga necontenit; căci atât de mult lua aminte la citire, încât nimic din cele scrise să nu rămână neînțelese de dânsul, ci toate să le țină minte; și astfel să i se facă mintea în loc de cărți.
Astfel petrecând Antonie, era iubit de toți; el se supunea celor îmbunătățiți, către care se ducea, și-i iubea pe toți; apoi deprindea în sine sporirea faptei bune și pustnicia fiecăruia, privind pe a unuia cu bucurie, urmând altuia cu rugăciunea, altuia cu nemâncarea, iar altuia cu iubirea de oameni, și învăța de la unul privegherea, iar de la altul cinstirea; după aceea, se minuna de unul pentru răbdare, iar de altul pentru postirea și culcarea pe jos și reaua pătimire, vedea blândețea unuia și îndelunga răbdare a altuia; în sfârșit, urma după a tuturor bună credință întru Hristos și însemna dragostea ce aveau între dânșii unii către ceilalți. Astfel, plin de pildele faptelor bune, se întorcea la locul sihăstriei sale. Deci adunând în sine multe de la fiecare, se sârguia să urmeze pe ale tuturor. El nu voia să se arate că întrece în fapte bune pe cei de o vârstă cu dânsul, ca astfel aceia să se bucure. Deci toți cei din sat iubitori de bine, pe care îi avea întru obișnuință, văzându-l astfel, îl numeau iubitor de Dumnezeu. Și unii ca pe un fiu, iar alții ca pe un frate îl salutau.
Iar urâtorul de bine și pizmașul diavol nu suferea văzând un tânăr cu o nevoință ca aceasta. Ci cele ce a cugetat să facă a început asupra acestuia să le aducă. Mai întâi, îl supăra pe dânsul ca din nevoințe să înceteze, aducându-i aminte de avuții, de purtarea de grijă a surorii sale, de prietenia multora, de iubirea de argint, de iubirea de slavă, de dulceața desfătării și celelalte odihne ale vieții. Și mai pe urmă, arătându-i asprimea faptei bune și cum că este mai mare osteneala ei, îi punea în minte și neputința trupului și lungimea vremii și, în scurt timp, mulțime de gânduri a ridicat în mintea lui, vrând să-l depărteze de la gândirea lui cea dreaptă.
Dar vrăjmașul s-a văzut slăbind în scopul lui, și mai ales biruindu-se de tăria lui Antonie, răsturnându-se de marea lui credință și căzând jos prin rugăciunile acestuia cele dese; dar bizuindu-se pe armele sale cele necurate, adică plăcerile trupești, și cu acestea fălindu-se asupra celor tineri, s-a apropiat de tânărul Antonie. Atunci, noaptea tulburându-l pe el, iar ziua atât de mult supărându-l, chiar cei care-l vedeau simțeau lupta ce era între amândoi. Căci acela îi punea în minte gânduri întinate, iar el cu rugăciunile le răsturna pe acestea; când vrăjmașul îl momea, el, socotind rușinea, cu credința, cu rugăciunile și cu postirile își îngrădea trupul; însă diavolul ca o femeie a voit să se închipuiască noaptea, și în tot chipul să-l urmeze și să-l amăgească pe Antonie. Dar el, de Hristos aducându-și aminte și de bunurile date oamenilor printr-Însul, stingea cărbunii înșelăciunii celui rău.
După aceea, vrăjmașul îi punea în minte plăcerea dezmierdării; iar el (Antonie) asemănându-se celui mânios și scârbit, de îngrozirea focului și de durerea viermelui își aducea aminte și pe acestea punându-le împotrivă, rămânea neatins. Toate acestea se făceau spre rușinarea vrăjmașului, căci cel ce a socotit să se facă asemenea lui Dumnezeu de un tânăr acum se batjocorea; cel ce se fălea asupra trupului și a sângelui de un om ce purta trup se răsturna. Căci îi ajuta Domnul, Care a purtat trup pentru noi și trupului i-a dat biruința asupra diavolului; întrucât fiecare dintre cei care cu adevărat se nevoiesc poate zice cu Apostolul: „Nu eu, ci darul lui Dumnezeu care este cu mine”. Deci mai pe urmă, dacă n-a putut necuratul să biruiască pe Antonie nici prin aceasta, ci încă se vedea împins afară și scos din inima lui, scrâșnind din dinți, cu nălucirea s-a arătat lui, ca un copil negru. Apoi, deși căzut încă prin gânduri mai năvălea asupra lui; în urmă a ieșit afară vicleanul și, glas omenesc scoțând, zicea: „Pe mulți am amăgit și prea mulți am surpat și precum asupra multora am năvălit, astfel și asupra ta, dar în zadar, că am slăbit”.
Antonie l-a întrebat: „Cine ești tu, care grăiești unele ca acestea către mine?”. Acela îndată a răspuns cu glasuri jalnice: „Eu sunt care am primit sarcina prinderii trupului și duhul desfrânării mă numesc: pe câți voiesc să fie înțelepți, i-am amăgit; pe câți i-am momit cu plăceri, i-am plecat mie; eu sunt cel pentru care și prorocul mustră pe cei care au căzut, zicând: de duhul desfrânării v-ați amăgit; căci prin mine aceia s-au împiedicat. Eu sunt care de multe ori te-am supărat și de atâtea ori am fost răsturnat de tine”.
Antonie, mulțumind Domnului și îmbărbătându-se, a zis către dânsul: „Deci prea mult ești defăimat; pentru că dacă ești negru cu mintea și neputincios ca un copil, nici o grijă nu am de tine de aici înainte; căci Domnul îmi este ajutor și eu voi privi asupra vrăjmașilor mei”. Acestea auzind negrul acela, îndată a fugit temându-se de cuvintele lui Antonie și, înfricoșându-se, nu mai îndrăznea să se apropie de bărbatul acesta. Aceasta a fost cea dintâi luptă a lui Antonie asupra diavolului, dar mai vârtos era ajutorul Mântuitorului; și această faptă de Domnul s-a isprăvit, Care a osândit păcatul în trupul Său, ca îndreptarea legii să se împlinească întru noi, care nu umblăm după trup, ci după duh.
Cu toate acestea, nici Antonie, după ce a căzut diavolul și s-a biruit, nu se lenevea și nu se trecea pe sine cu vederea; și nici vrăjmașul, iarăși ca un biruit, nu înceta de a-l bântui, căci înconjura iarăși ca un leu, căutând o pricină asupra lui. Antonie, învățând din Scripturi că sunt multe meșteșugirile vrăjmașului, neîncetat avea nevoință, gândindu-se că, deși n-a putut să-i amăgească inima lui cu dulceața trupului, dar negreșit îl va ispiti momindu-l prin altă meșteșugire, că diavolul este foarte iubitor de păcat.
Deci s-a hotărât ca să se obișnuiască cu mai aspre petreceri. Și mulți se minunau de nevoința lui cea mare pe care o săvârșea; dar el cu înlesnire suferea osteneala, căci având osârdia sufletului, lucra într-însul deprinderea bună, încât cea mai mică pricină de nevoință dacă ar fi avut de la alții, arăta multă sârguință. Căci priveghea atât de mult, încât de multe ori toată noaptea o petrecea fără somn; și aceasta nu o dată, ci de multe ori făcând-o, era de mirare la mulți. Apoi mânca o dată pe zi, după apusul soarelui, uneori și după două zile; ba de multe ori și după patru zile se împărtășea de hrană, iar hrana lui era pâine și sare și băutura era numai apă; căci pentru carne și pentru vin, de prisos este a grăi, când nici la ceilalți sârguitori de acest fel nu se afla.
Pentru somn se îndestula cu o rogojină, apoi mai de multe ori se culca chiar pe pământ. Și se ferea de a se unge cu untdelemn, zicând că se cuvine celor tineri să aibă mai multă sârguință spre pustnicie și să nu caute cele ce trândăvesc trupul, ci să-l obișnuiască cu ostenelile, gândind totdeauna la graiul Apostolului: „Când sunt slab, atunci sunt puternic”. Căci zicea: „Atunci este tare virtutea sufletului, când dulcețile trupului vor slăbi”.
Și era gândul lui acesta cu adevărat preaslăvit, căci nu voia cu vremea să măsoare calea faptei bune, nici sihăstria cea pentru dânsa, ci numai cu dorința și cu voința; căci el nu pomenea vremea trecută, ci în fiecare zi socotea că acum a pus început de pustnicie și mai mare osteneală avea pentru sporire, zicând adeseori în sine graiul Apostolului: „Cele din urmă uitându-le și la cele dinainte întinzându-ne”. Aducându-ne aminte și de cuvântul Prorocului Ilie, care zice: „Viu este Domnul, Căruia I-am stat eu înainte astăzi”. Deci zicând el „astăzi”, nu măsura cea trecută, ci ca și cum ar fi început în fiecare zi, se sârguia în felul acesta, precum se cuvine a se arăta lui Dumnezeu, curat cu inima și gata a se supune voii Lui și nimănui altuia. El zicea în sine: „Se cade sihastrului ca petrecerea marelui Ilie s-o aibă pururea ca oglindă în viața sa”.
Deci așa viețuind Antonie, s-a dus la niște morminte care erau departe de sat și poruncind unuia dintre cunoscuții săi ca după mai multe zile să-i aducă pâine, a intrat într-unul dintre morminte, apoi a închis ușile, rămânând acolo singur. Vrăjmașul nesuferind, ba încă temându-se să nu umple de sihăstrii pustia, venind la dânsul într-o noapte cu mulțime de diavoli atât de mult l-a zdrobit cu bătăile, încât din pricina rănilor zăcea jos fără glas. Astfel că bătăile de la oameni nu puteau să-i pricinuiască cândva vreo muncă asemănătoare.
Însă cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu – căci nu trece cu vederea Domnul pe cei care nădăjduiesc spre El –, a doua zi a venit cunoscutul lui aducându-i pâine și, deschizând ușa, îl văzu zăcând pe pământ jos ca un mort; apoi, ridicându-l, l-a dus în biserica satului și l-a pus la pământ. Mulți dintre rudenii și cei din sat ședeau lângă Antonie, ca lângă un mort. Iar la miezul nopții, Antonie venindu-și în simțire văzu pe toți dormind, numai pe cunoscutul lui priveghind; deci a făcut semn să vină la dânsul, și l-a rugat să-l ridice iarăși și să-l ducă la mormânt nedeșteptând pe nimeni. Atunci a fost dus de bărbatul acela și, după obicei, ușa închizându-se, rămase iarăși singur înăuntru, dar nu putea sta pentru rănile cele de la diavoli. Deci, zăcând, se ruga și după rugăciune zicea cu mare glas: „Aici sunt eu, Antonie, nu fug de bătăile voastre, că măcar de-mi veți face și mai multe, nimic nu mă va despărți de dragostea lui Hristos”. Apoi cânta: „De s-ar rândui asupra mea tabără, nu se va înfricoșa inima mea!”.
Deci nevoitorul lui Hristos astfel cugeta și se ruga. Iar urâtorul de bine și pizmașul vrăjmaș, mirându-se că după bătăi a îndrăznit a veni iarăși în locul său, adunându-și câinii săi, a zis către dânșii: „Dacă nici cu duhul desfrânării, nici cu bătăile nu l-am slăbit pe acesta, ci încă se și semețește împotriva noastră, ia să năvălim într-alt fel asupra lui”, căci cu înlesnire îi este diavolului a afla diferite chipuri de răutate.
Deci atunci noaptea au făcut mare zgomot încât părea că tot locul acela se clătina, iar cei patru pereți ai mormântului păreau că i-ar fi desfăcut diavolii. Apoi s-a părut că au intrat năluciri de fiare și de târâtoare. După aceea s-a umplut locul acela de năluciri de lei, urși, leoparzi, tauri, aspide, scorpii și lupi. Și fiecare dintre acestea se pornea după chipul și năravul său: leul răcnea, vrând a se năpusti asupra lui; taurul părea că îl împunge; șarpele, târându-se, nu ajungea la dânsul și lupul voia a se porni. Și în scurt, vederea tuturor celor arătate era înfricoșătoare, iar mânia lor cumplită.
Antonie, fiind muncit și împins de ele, simțea cumplită durere trupească, dar fără tulburare veghind cu sufletul, suspina pentru durerea trupului, însă trezindu-se cu mintea, ca și cum batjocorindu-i, zicea: „Dacă ar fi fost oarecare putere întru voi, ajungea chiar numai unul dintre voi să vină; iar de vreme ce v-a slăbănogit Domnul, pentru aceasta în zadar vă ispitiți cu mulțimea a mă înfricoșa. Semnul neputinței voastre este că v-ați făcut în chipul fiarelor celor necuvântătoare”. Apoi, îndrăznind, iarăși zicea către dânșii: „Dacă puteți și ați luat stăpânire asupra mea, nu zăboviți, ci năvăliți asupră-mi, iar dacă nu puteți, pentru ce vă trudiți în zadar? Pecetea noastră și zidul de întemeiere este nădejdea cea întru Domnul nostru”. Deci mult ispitindu-l, diavolii scrâșneau asupra lui cu dinții, însă mai vârtos pe ei se batjocoreau, iar nu pe Antonie.
Dar Domnul nici întru această ispită n-a uitat pătimirea lui Antonie, ci a venit spre sprijinirea lui. Căci căutând în sus, a văzut acoperământul desfăcându-se și oarecare raze de lumină pogorându-se către dânsul. Și diavolii numaidecât s-au făcut nevăzuți, iar durerea trupului îndată i-a încetat și locuința iarăși îi era întreagă. Antonie, simțind sprijinirea, răsufla și se ușura de dureri, apoi se ruga vedeniei care se arătase lui, zicând: „Unde ai fost, Preadulce Hristoase? Pentru ce dintru început nu Te-ai arătat ca să ușurezi durerile mele?”. Și glas s-a făcut către dânsul: „Antonie, aici eram și așteptam să văd nevoința ta; deci de vreme ce ai răbdat și nu te-au biruit, de acum îți voi fi ție de-a pururea ajutor și te voi face să fii renumit pretutindeni”.
După ce le-a auzit acestea, sculându-se, s-a rugat și atât de mult s-a întărit, încât simțea că acum are mai multă putere în trupul său ca mai înainte. Și era atunci aproape de 35 de ani, iar de aici înainte sporind, și mai sârguitor s-a făcut întru cinstirea lui Dumnezeu. Și mergând la bătrânul acela, cel mai sus pomenit, îl ruga să meargă împreună cu dânsul, ca să locuiască în pustia cea mai dinăuntru. Dar el n-a voit din pricina bătrâneților și pentru că nu era până atunci un obicei ca acesta.
Deci Antonie îndată a pornit la munte, însă vrăjmașul văzând iarăși osârdia lui și vrând să-l împiedice de la aceasta, i-a aruncat în cale o nălucire, un disc mare de argint; iar Antonie, pricepând meșteșugul urâtorului de bine, a stat și, prin disc văzând pe diavol, l-a mustrat zicând: „De unde s-a aflat în pustie disc? Calea aceasta nu este bătătorită, nici nu este urmă de om care ar fi călcat pe aici, apoi nu putea să se tăinuiască de dânsul, fiind prea mare; și de l-ar fi pierdut cineva, dacă s-ar fi întors și l-ar fi căutat l-ar fi aflat, căci locul era pustiu. Acest meșteșug este al diavolului. Dar nu-mi vei împiedica cu meșteșugul acesta sârguința mea, diavole, ci aceasta fie cu tine întru pierzare”.
Acestea zicând Antonie, a pierit discul ca un fum de la fața focului. Apoi a văzut nu o nălucire, ci aur adevărat aruncat în cale, pe care ori că vrăjmașul l-a arătat, ori că o putere oarecare a Celui Preaînalt, Care iscusea pe nevoitorul și arăta diavolului că nici de banii cei adevărați nu se îngrijește; dar nici el singur nu ne-a vestit, nici noi n-am cunoscut decât că era adevărat aur cel arătat. Iar Antonie s-a mirat de mulțimea aurului, dar sărind ca peste un foc, astfel l-a trecut încât nici nu s-a mai întors; ci cu fuga s-a sârguit să se ascundă și, mai mult sporind sârguința, a pornit către munte.
Și aflând o cetățuie pustie și plină de târâtoare, din cauza vremii îndelungate, de acea parte a râului, acolo s-a mutat și s-a sălășluit într-însa. Deci târâtoarele, ca și cum le-ar fi gonit cineva, îndată s-au dus. Iar el, ascunzând intrarea și primind pâine pentru șase luni – căci acest lucru îl fac tebeii, și de multe ori peste tot anul rămân nevătămați, având înăuntru apă, ca în niște locuri neintrate –, în cetățuie a rămas singur, nici el ieșind, nici pe cineva dintre cei care veneau la dânsul văzând. Deci a viețuit el multă vreme așa, nevoindu-se, peste an numai de două ori pe deasupra locuinței primind pâine. Iar cunoscuții cei care veneau la dânsul, fiindcă îi lăsa pe dinafară, de multe ori zile întregi și nopți, auzeau înăuntru ca și cum ar fi fost niște oameni gâlcevindu-se, făcând zgomot și strigând: „Du-te din locașurile noastre; de ce ai venit în pustie? Până când vei întărâta supărările noastre?”.
La început socoteau cei dinafară că sunt oameni care se sfădesc cu dânsul și că aceștia pe scări au intrat la dânsul. Iar după ce s-au uitat pe o găurică oarecare, n-au văzut pe nimeni; atunci, socotind că aceștia sunt diavoli și înfricoșându-se, au chemat pe Antonie. Iar el pe aceștia i-a auzit, însă nu se îngrijea de ei. Pentru că adesea veneau la dânsul cunoscuții săi, socotind că-l vor găsi mort, dar îl auzeau cântând: „Să învie Dumnezeu și să se risipească vrăjmașii Lui, și să fugă de la Fața Lui cei ce-L urăsc pe Dânsul. Precum se stinge fumul să se stingă ei; și cum se topește ceara de la fața focului, așa să piară păcătoșii de la Fața lui Dumnezeu”. Și iarăși: „Toate neamurile m-au înconjurat și întru numele Domnului i-am biruit pe ei”.
Deci aproape 20 de ani a petrecut așa singur deosebit nevoindu-se, nici ieșind, nici de cineva adeseori fiind văzut. Iar după acestea, fiindcă îl doreau mulți și voiau a se face următori nevoinței și sihăstriei lui, apoi alți cunoscuți venind și cu sila deschizând ușa și stricând-o, a ieșit Antonie ca dintr-o cameră ascunsă, cu taină învățat și de Dumnezeu fiind purtat.
Atunci ieșind din cetățuie, s-a arătat celor care veniseră la dânsul. De aceea, se minunau văzându-i trupul în aceeași stare, nici gras, nici uscat de postiri, ca și cum nu s-a luptat contra diavolilor. Căci într-acest fel era, ca și mai înainte de fuga în pustie, cum îl știau pe dânsul; iar obiceiul sufletului îl avea curat, căci nu era cuprins de sfială, nici doritor de dezmierdare, nici de râs și nici de întristare. El nu s-a tulburat văzând poporul, nici de atâția fiind sărutat nu s-a bucurat, ci era dimpotrivă, ca cela care era ocârmuit de judecată.
Pentru aceea pe mulți dintre cei care erau de față, care pătimeau cu trupurile, i-a tămăduit Domnul printr-însul, iar pe alții de diavoli i-a mântuit. Încă și darul de a grăi i se dăduse lui Antonie și așa pe mulți mâhniți îi mângâia, iar pe alții, care erau învrăjbiți, îi schimba în prietenie, și tuturor le zicea: „Nimic din cele ce sunt în lume să nu se cinstească mai mult decât dragostea lui Hristos”.
Apoi, vorbindu-le și sfătuindu-i să-și aducă aminte de bunătățile ce vor să fie și de iubirea de oameni a lui Dumnezeu, ceea ce s-a arătat spre noi, Care n-a cruțat pe Fiul Său, ci pentru noi toți L-a dat pe El, a plecat pe mulți să aleagă și să poftească viața monahicească. Și de aceea s-au făcut mănăstiri prin munți, iar pustia s-a locuit de monahi, care au ieșit din lume și s-au scris la petrecerea cea din cer.
Într-o vreme, el avea trebuință să treacă Nilul, ca să cerceteze pe frați, însă râul era plin de crocodili; făcând rugăciune, s-a suit pe crocodili, el și frații cei împreună cu dânsul, căci luntre nu aveau, și au trecut nevătămați. Apoi, întorcându-se în mănăstirea sa, se nevoia cu aceleași cinstite și vitejești osteneli. Deci, vorbind el cele de folos sufletului, adeseori creștea sârguința celor care acum erau monahi, iar pe cei mai mulți dintre ceilalți îi pornea către dragostea pustniciei și a sihăstriei; și degrabă atrăgându-i cu cuvântul, multe mănăstiri s-au făcut și pe toate acestea, ca un părinte, le povățuia.
Într-una dintre zile, adunându-se și venind la dânsul toți monahii și rugându-l să audă cuvânt de învățătură de la dânsul, el zicea acestea către dânșii, în limba egipteană:
Scripturile destule sunt spre învățătură, dar este mai bine a ne îndemna și noi unii pe alții întru credință și a ne mângâia prin cuvinte. Deci și voi ca niște fii vorbiți către mine, părintele vostru, cele ce știți, și eu, ca acela care sunt cu vârsta mai bătrân decât voi, cele ce știu, iar cele ce prin iscusință le-am deprins le arăt vouă.
Să fie la toți de obște sârguința aceasta și începând a vă nevoi în faptele bune, să nu slăbiți, nici să vă supărați întru osteneli, nici să ziceți: „Am zăbovit atâta vreme întru pustnicie”; ci mai vârtos, ca și cum abia ați fi început, în fiecare zi sârguința să o creșteți. Căci viața oamenilor este cu totul scurtă față cu veacurile cele ce vor să fie, încât toată vremea vieții noastre este nimic pe lângă viața cea veșnică. Iar lucrul cel din lume se vinde cu prețul cel veșnic și lucrul asemenea cu cel asemenea îl schimbă cineva; dar făgăduința vieții celei veșnice cu puțin preț se cumpără. Căci este scris: „Zilele vieții întru dânșii 70 de ani, iar de vor fi întru puteri, 80 de ani, și ce este mai mult decât acestea va fi osteneală și durere”.
Deci, când toți acești optzeci de ani sau și o sută vom petrece întru pustnicie, nu vom împărăți asemenea o sută de ani, ci în locul celor o sută, în vecii vecilor vom împărăți. Și pe pământ nevoindu-ne, nu pe pământ vom fi moștenitori, ci în Cer avem făgăduințele. Apoi, trup stricăcios lăsând noi, nestricăcios îl luăm pe dânsul; drept aceea, fiilor, să nu mai obosim, nici să socotim că dacă zăbovim întru pustnicie vreun lucru mare facem, că nu sunt vrednice pătimirile vremii de acum, pe lângă slava ce are să se descopere pentru noi, nici căutând la lume să socotim că de mari lucruri ne-am lepădat; pentru că încă și tot pământul este prea mic pe lângă tot Cerul. Deci, chiar dacă peste tot pământul vom fi stăpânitori și ne vom lepăda de el, iarăși nici un lucru vrednic nu este pe lângă Împărăția Cerurilor; că precum dacă cineva ar fi lepădat o drahmă de aramă ca să câștige o sută de galbeni de aur, așa și cel care este stăpânitor a tot pământul și se leapădă de dânsul puțin lasă și însutit primește.
Și dacă nici chiar tot pământul nu este vrednic de Ceruri, apoi cel care lasă puține holde este ca și cum n-ar fi lăsat nimic. Măcar de ar lăsa casă sau aur destul, nu i se cade să se fălească sau să trândăvească; ci într-alt fel suntem datori a judeca, anume că dacă nu le vom lăsa pentru fapta bună, însă mai pe urmă murind noi, de multe ori le lăsăm celor cărora nu voim, precum a pomenit Eclesiastul. Deci, pentru ce nu le lăsăm pentru fapta bună, ca Împărăția Cerurilor s-o moștenim?
Pentru aceasta nimeni dintre noi să nu aibă vreo poftă de a câștiga ceva; căci ce câștig este a dobândi cele pe care nu le luăm cu noi? Deci mai vârtos pe acelea să le câștigăm pe care le putem lua cu noi, care sunt: înțelepciune, dreptate, cumpătare, bărbăție, pricepere, dragoste, iubire de săraci, credință în Hristos, nemâniere, iubire de străini; pe acestea câștigându-le, le vom afla acolo mai înainte de noi, făcându-ne primire în pământul celor blânzi.
Pentru aceea, dintr-acestea fiecare să se încredințeze a nu se împuțina cu sufletul, ci mai ales se va socoti că este ales rob al Domnului și că este dator a sluji Stăpânului; că precum robul nu va îndrăzni să zică: „Fiindcă ieri am lucrat, astăzi nu lucrez”, nici numărând vremea cea trecută el nu va înceta în zilele cele viitoare, ci în fiecare zi, precum este scris în Evanghelie, aceeași sârguință arată, ca domnului său să-i placă și să nu se primejduiască; așa și noi în fiecare zi să stăruim în pustnicie, știind că dacă într-o zi ne vom lenevi, nu ne va ierta pentru vremea cea trecută, ci pentru lenevire se va mânia asupra noastră. Așa și de la Iezechiel am auzit. Astfel și Iuda, vânzătorul, pentru o noapte a pierdut și osteneala vremii trecute.
Deci, să ne ținem, o, fiilor, de pustnicie, și să nu ne trândăvim, că avem într-aceasta pe Domnul ajutător, după cum este scris: „Celui care voiește binele și Dumnezeu îi ajută spre cele bune”. Dar spre a nu ne împuțina cu sufletul, este bine a cugeta la graiul apostolului, care zice: „În fiecare zi pot să mor”. Și dacă noi am fi ca și cum am muri în fiecare zi, așa vom trăi și nu vom păcătui. Iar cuvântul cel zis este înțeles astfel: „Ca sculându-ne în fiecare dimineață să socotim că nu vom ajunge până seara”.
Și iarăși, vrând să adormim, să socotim că nu ne vom scula dimineața, fiindcă după fire este arătată viața noastră și se măsoară în fiecare zi și după purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Așa aflându-ne în fiecare zi și așa trăind, nu vom păcătui, nici nu vom avea poftă de vreun lucru, nici nu ne vom învistieri pe pământ; ci, ca acei care în fiecare zi așteptăm să murim, vom fi lipsiți, și tuturor toate greșelile le vom ierta, iar poftă deșartă sau altă plăcere întinată nicidecum nu vom avea; ci ca de la niște lucruri trecătoare ne vom întoarce, nevoindu-ne de-a pururea și mai înainte văzând ziua Judecății. Căci de-a pururea frica cea mai mare și îngrijirea chinurilor risipește cea mai mare parte a plăcerii și dezmierdării și ridică sufletul care se pleacă spre dânsa.
Deci începând și pășind pe calea faptei bune la cele dinainte, nimeni să nu se întoarcă la cele dinapoi, ca femeia lui Lot; mai ales că Domnul a zis: „Nimeni punând mâna pe plug și întorcându-se înapoi este îndreptat spre Împărăția Cerurilor”. Iar a se întoarce nu este altceva decât că s-a căit și cugetă iarăși la cele lumești. Deci să nu vă temeți auzind de fapta bună, nici să vă mirați de numele ei ca de ceva nou, că nu este departe de noi, nici stă afară de noi; ci lucrul este în noi și lesnicioasă este lucrarea, numai dacă vom voi.
Elinii se duc în depărtate călătorii și trec mări ca să învețe carte, iar noi nu avem trebuință a ne duce pentru Împărăția Cerurilor, nici peste mări a trece pentru fapta bună; căci Domnul a zis: „Împărăția Cerurilor este înăuntrul vostru. Deci fapta cea bună are trebuință de singură voința voastră, fiindcă în noi este și din noi se alcătuiește; pentru că sufletul fiind după fire nematerial, așa se alcătuiește și fapta bună. Ea după cum s-a făcut așa rămâne, dacă s-a făcut bine și drept”.
Pentru aceasta Isus al lui Navi, poruncind poporului, a zis: „Îndreptați-vă inimile voastre către Domnul Dumnezeul lui Israel”. Iar Ioan a zis: „Drepte faceți cărările voastre”. Pentru că a fi drept sufletul, aceasta este nematerialitatea lui după fire, cum s-a zidit; și iarăși, când se abate și în răzvrătire vine, atunci se zice răutatea sufletului.
Deci, nu este greu lucru: că de vom rămâne după cum ne-am făcut, atunci suntem în fapta bună; iar dacă vom gândi cele rele, ca niște răi vom fi judecați. Dacă din afară ar fi trebuit a câștiga lucrul, greu cu adevărat ar fi fost; iar dacă este în noi, să ne păzim pe noi înșine de gândurile cele întinate și luând sufletul ca pe un amanet, să-l păzim Domnului; ca și El să-Și cunoască făptura Sa, fiind așa precum a făcut-o. Apoi așa să ne fie nevoința, ca să nu ne tiranizeze mânia, nici să ne stăpânească pofta, căci scris este: „Mânia bărbatului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu, iar pofta zămislindu-se naște păcatul, și păcatul săvârșindu-se naște moarte”.
Astfel petrecând noi, să ne trezim cu întemeiere și după cum este scris să ne păzim inima noastră cu toată străjuirea; că avem vrăjmași cumpliți și preameșteri, pe răii diavoli, și contra lor ne este lupta, precum zice Apostolul: „Lupta noastră nu este împotriva sângelui și a trupului, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor acestui veac, împotriva duhurilor răutății, care sunt în văzduhuri”.
Deci mare este numărul lor în văzduh, împotriva noastră, și nu sunt departe de noi; apoi între dânșii este mare deosebire, iar pentru firea și deosebirea lor puternic trebuie să fie cuvântul; deci de la alții mai mari decât noi trebuie să căutăm o sfătuire ca aceasta; iar ceea ce acum ne silește pe noi este a cunoaște numai măiestriile lor împotriva noastră.
Mai întâi să cunoaștem aceasta, cum că vrăjmașii nu se numesc „diavoli”, adică răi, pentru că așa au fost făcuți ei; căci Dumnezeu n-a făcut nici un lucru rău, ci i-a făcut buni; dar după ce au căzut din cereasca înțelepciune, tăvălindu-se împrejurul pământului, pe elini i-au amăgit prin năluciri, iar pentru noi creștinii, pizmuindu-ne, toate le mișcă, vrând să ne împiedice de la înălțarea la Ceruri; ca să nu ne suim noi acolo de unde au căzut ei. Pentru care este trebuință de multă rugăciune și pustnicie, ca luând cineva prin Duh darul deosebirii duhurilor, să poată cunoaște cele despre ei, adică anume care dintr-înșii sunt mai puțin răi și care mai răi, cum și pentru ce meșteșugiri are sârguința fiecare dintr-înșii; apoi cum fiecare dintre ei se răstoarnă și se scoate din om, căci multe sunt vicleniile lor și pornirile bântuielilor lor.
Fericitul apostol și cei ca și dânsul, știind unele ca acestea, ziceau pe drept că noi nu știm învățăturile lui; de aceea, din acelea ce ne-am iscusit suntem datori a ne îndrepta unii pe alții. Deci, eu din parte-mi, având cercare și iscusire ca un fiu al lui, zic că diavolii când văd pe creștini, și mai ales pe monahi, fiind iubitori de osteneală și sporind în fapte, întâi îi ispitesc, punându-le sminteli aproape de cărările lor, iar smintelile lor sunt gândurile cele rele. Dar nu se cade să ne temem de îngrozirile lor, căci prin rugăciuni, postiri și prin credința întru Domnul acelea cad îndată; însă și după ce cad nu încetează, ci iarăși se apropie cu măiestriile și vicleniile, căci dacă nu pot să amăgească inima cu înaltă plăcere, năvălesc asupră-ne într-alt fel; de aceea, formând năluciri, caută a ne înfricoșa: se prefac în chip de femei, de fiare, de târâtoare, de mărimi ale trupurilor, de mulțime a ostașilor. Dar nici așa nu se cade a ne teme de nălucirile acestora, căci nimic nu sunt și repede pier; mai ales dacă cineva se îngrădește cu credința și cu semnul Sfintei Cruci.
Apoi sunt îndrăzneți și foarte obraznici, căci dacă o dată se biruiesc, iarăși vin cu alt chip asupră-ne; se prefac în vrăjitori și spun mai înainte cele ce au să se întâmple după câteva zile și se arată înalți, ajungând până la acoperișuri, și înfricoșători cu mărimea, ca astfel pe cei pe care n-au putut să-i amăgească cu gândurile măcar prin niște năluciri ca acestea să-i răpească pe furiș; iar dacă și acum vor afla sufletul întemeiat cu credință și cu nădejdea pocăinței, după aceea aduc cu ei pe domnul lor.
Apoi, Antonie spunea că ei se arată de multe ori în ce fel a descoperit Domnul lui Iov, zicând: „Ochii lui sunt ca un chip de luceafăr, din gura lui ies făclii aprinse și se aruncă precum niște scântei de foc; din nările lui iese fum ca din cuptorul ce arde cu foc de cărbuni și din gura lui iese văpaie”.
În acest fel arătându-se domnul diavolilor înfricoșează, după cum mai înainte am zis, mari lucruri făcând măestrul și vicleanul, precum l-a mustrat și l-a vădit pe el Domnul, când era Iov, zicând: „Fierul îl socotește paie, arama ca pe un lemn putred, marea ca pe un burete, tartarul adâncului ca pe un robit, iar adâncul mării ca pe uscat”. Iar prin proroc, a zis vrăjmașul: „Alergând, îl voi prinde”. Și iarăși prin Apostol: „Toată lumea o voi lua cu mâna, ca pe un cuib, și ca pe niște ouă părăsite”. Cu unele ca acestea se fălește și făgăduiește să amăgească pe cei binecredincioși.
Dar noi, credincioșii, să nu ne temem de nălucirile lui și să nu luăm aminte la glasurile lui, că minte și nicidecum nu grăiește adevărul. Cu adevărat unele ca acestea făcând și îndârjindu-se ca un balaur, s-a prins cu undița de Mântuitorul și ca un dobitoc a luat căpăstru în bot și ca un fugar se leagă cu belciug la nări și i s-au pătruns buzele cu acul; apoi este legat de Domnul ca o pasăre, ca să se batjocorească, deși se așază și el și diavolii cei împreună cu dânsul ca niște scorpii și ca niște șerpi, ca să fie legați de noi creștinii, iar semnul acestui lucru este că noi petrecem viața împotriva lui. Căci cel ce se laudă că va usca marea și lumea o va lua acum nu poate să oprească pustnicia și nevoința noastră, nici pe mine grăind asupra lui.
Deci, să nu luăm aminte la ceea ce el ar grăi, că minte; nici să ne temem de nălucirile lui, căci și acestea sunt mincinoase și nu este lumină adevărată ceea ce se arată într-însele; dar mai vârtos se arată începuturile și chipurile focului pregătit lor, în care au să ardă ei, și cu acestea ispitesc, ca să înfricoșeze pe oameni, dar numaidecât pier. Ei pe nimeni nu vatămă dintre cei credincioși, dar poartă cu dânșii asemănarea focului ce are să-i primească.
Pentru aceea nici așa nu se cuvine a se înfricoșa cineva de dânșii, că toate meșteșugirile lor, prin darul lui Hristos întru nimic sunt și se socotesc. Ei sunt vicleni și gata a se închipui și a se schimba întru toate; de multe ori se prefac a cânta și pomenesc cuvinte din Scripturi, iar uneori citind noi, îndată zic și ei aceleași cuvinte pe care le-am citit noi; de multe ori, dormind noi, ne deșteaptă la rugăciune, și aceasta o fac adeseori, nelăsându-ne să dormim mai deloc; uneori se arată în chipuri de monahi și ca niște cucernici se prefac a grăi, ca prin chipul acesta să amăgească, și de aceea, unde pot, voiesc a trage pe cei amăgiți de dânșii; dar nu se cuvine a lua aminte la dânșii, măcar că ne-ar deștepta la rugăciune, sau ne vor sfătui să nu mâncăm nicidecum și chiar de s-ar preface că ne prihănesc și ne ocărăsc pentru ceva, în care ne-ar găsi vină. Că nu pentru evlavie sau pentru adevăr le fac acestea, ci ca să aducă pe cei proști în deznădăjduire, iar pustnicia s-o facă nefolositoare; apoi, făcând pe oameni să urască viața monahicească, ca fiind prea împovărătoare și prea grea, să împiedice pe cei care petrec într-însa.
Deci, prorocul fiind trimis de Domnul, plângea pentru unii ca aceștia, zicând: „Vai celui care adapă pe aproapele cu amestecare tulbure”. Pentru că niște meșteșugiri ca acestea și gânduri sunt răsturnătoare și împiedică de la calea ce duce la fapta cea bună. Iar Domnul Însuși, măcar că diavolii grăiau cele adevărate, adică acestea: „Tu ești Fiul lui Dumnezeu”, cu toate acestea le poruncea să tacă și-i oprea a grăi; ca nu cumva împreună cu adevărul să semene și răutatea lor și ca pe noi să ne obișnuiască a nu lua aminte niciodată la unele ca acestea, deși s-ar părea că grăiesc adevărul.
Pentru că este necuviincios lucru având Sfintele Scripturi și libertate de la Mântuitorul, să ne învățăm de la diavolul, cel ce nu și-a păzit rânduiala sa, ci altele a cugetat. Pentru aceasta, când grăiește din Scripturi, să-l oprești zicând: „Iară păcătosului i-a zis Dumnezeu: «Pentru ce tu povestești dreptățile Mele și iei testamentul Meu în gura ta?»”. Căci toate le fac diavolii și le tulbură, spre amăgirea celor proști. Deci fac sunete, râd mult și șuieră, iar dacă nu ia aminte nimeni la dânșii, apoi plâng și se bocesc ca niște biruiți.
Domnul Dumnezeu poruncea diavolilor să tacă, iar noi, cei care ne-am învățat de la sfinți, se cuvine să facem ca dânșii și să urmăm bărbăției lor. Pentru că și ei, văzând acestea, ziceau: „Când a stat păcătosul înaintea mea, eu am amuțit și am tăcut din bunătăți”. Și iarăși: „Și eu ca un surd nu auzeam și ca un mut care nu-și deschide gura sa; făcutu-m-am ca un om care nu aude”.
Deci și noi nici să-i auzim pe dânșii, ca pe unii ce sunt străini de noi, nici să-i ascultăm, chiar de ne-ar deștepta la rugăciune și pentru postire ne-ar grăi; ci la pustnicia noastră mai vârtos să luăm aminte și să nu ne amăgim de dânșii, ce pe toate le fac cu vicleșug. Și nu se cade a ne teme de dânșii, chiar de ni s-ar părea că năvălesc asupră-ne și cu moarte ne-ar îngrozi; căci sunt neputincioși și nu pot nimic, decât numai să ne îngrozească. Deci acum venind pentru aceasta în mijloc, am zis: „Și acum mai pe larg a vă spune cele despre dânșii nu se cuvine a pregeta, că întemeiată va fi nouă aducere-aminte”.
După ce a venit Domnul, a căzut vrăjmașul și au slăbit puterile lui. Pentru aceasta, deși nimic nu poate, cu toate acestea tiranul, fiind căzut, nu se liniștește; dar măcar numai cu cuvintele ne îngrozește (iar alt nimic nu poate). Și aceasta fiecare din voi s-o creadă, că numai așa va putea defăima pe diavoli.
Deci, dacă cu niște trupuri ca acestea ar fi fost și ei îmbrăcați, precum suntem noi, cu putință ar fi fost lor să spună: „Că fiind ascunși oamenii, nu-i aflăm, ci numai când îi aflăm îi vătămăm”. Am putea și noi atunci, ascunzându-ne, să ne tăinuim de dânșii, încuind împotriva lor ușile. Dar de vreme ce nu sunt într-acest fel, ci ușile fiind încuiate, ei totuși pot să intre și întru tot aerul sunt ca și diavolul cel întâi al acestora. Ei sunt voitori de rău gata spre a vătăma, după cum a zis Mântuitorul: „Dintru început ucigaș de om este diavolul, tatăl răutății”. Iar noi acum trăim și mai vârtos împotriva lui luptăm; ei sunt fricoși și nimic nu pot, precum am zis: nici un loc nu-i oprește pe dânșii spre a ne bântui, nici prieteni nu ne socotesc pe noi, ca să ne cruțe, nici iubitori de bine nu ne sunt ca să ne îndrepteze; ci mai vârtos sunt răi și ca un nimic le este lor a vătăma pe cei iubitori de fapte bune și cinstitori de Dumnezeu.
Dar pentru că nimic nu pot, pentru aceasta nu fac nimic, decât numai ne îngrozesc. Căci de ar fi putut, n-ar fi întârziat, ci îndată ar fi lucrat răul, având spre aceasta voia, și mai ales împotriva noastră. Deci iată cum, adunându-ne, împotriva lor grăim și știu că sporind noi, ei slăbesc. Dacă ei ar fi avut stăpânire, pe nimeni dintre noi, creștinii, nu ne-ar fi lăsat să trăim; căci urâciune este păcătosului cinstirea de Dumnezeu. Dar de vreme ce nu pot, pentru aceasta mai mult se luptă, căci nimic nu pot să facă dintr-acelea cu care ne îngrozesc.
Apoi și aceea se cuvine a socoti, spre a nu ne teme de dânșii; căci dacă le-ar fi fost lor cu putință, n-ar fi venit cu mulțime, nici năluciri ar fi făcut, nici ar fi meșteșugit a se închipui, ci ar fi ajuns chiar numai unul a veni și a face ceea ce poate și voiește. Mai ales că tot cel care are stăpânire nu ucide cu nălucire, nici cu mulțime înfricoșează; ci îndată, precum voiește, își arată stăpânirea; dar diavolii, neputând nimic, ca într-un circ se joacă, schimbându-și chipurile, ca pe copii înfricoșându-ne prin nălucirea mulțimii și prin închipuiri; pentru care mai mult se cuvine să fie vrednici de defăimare, ca niște neputincioși.
Îngerul cel adevărat care s-a trimis de la Domnul asupra asirienilor nu avea trebuință de popoare și de mulțime, nici de nălucirea cea din afară, nici de ciocănituri și de sunete, ci întrebuințând puțină stăpânire, a ucis îndată o sută optzeci și cinci de mii. Dar diavolii nu pot nimic, ci numai cu nălucirile se ispitesc a înfricoșa. Iar dacă cineva ar gândi la Iov și ar zice: „Pentru ce diavolul toate împotriva lui le-a făcut? Cum l-a lipsit de averi, pe fiii lui i-a ucis, iar pe Iov l-a lovit cu bubă rea?”, să cunoască iarăși unul ca acesta cum că nu era diavolul cel ce putea, ci Dumnezeu Cel Care i-a dat lui putere spre a ispiti pe Iov. Căci el, neputând face nimic, l-a cerut pe Iov și l-a luat. Încât și de aceea este mai mult defăimat vrăjmașul. Că deși voiește, nu poate ceva să facă asupra unui om drept, căci de-ar fi putut, nu ar fi cerut. Iar cerându-l, nu o dată, ci de două ori, se arată că este neputincios și că nimic nu poate.
Și nu este minune dacă pe Iov n-a putut să-l biruie, când nici asupra dobitoacelor lui n-ar fi fost pierzător, de nu i-ar fi îngăduit Dumnezeu. Ba încă nici asupra porcilor n-are stăpânire; căci el ruga pe Domnul, precum este scris în Evanghelie, zicând: „Dă-ne nouă voie să ne ducem în turma de porci”. Și dacă nici asupra porcilor nu au stăpânire, apoi cu mult mai vârtos nu domnesc peste oamenii cei făcuți după chipul lui Dumnezeu. Deci de Dumnezeu se cuvine a ne teme, iar pe diavoli a-i defăima ca pe niște neputincioși, și nicidecum a ne teme de dânșii. Ci cu cât mai vârtos fac ei acestea, cu atât mai mult să ne întindem și noi spre pustnicie; căci mare armă împotriva lor este viața cea dreaptă și credința în Dumnezeu.
Deci ei se tem de postul sihaștrilor, de priveghere, de rugăciuni, de blândețe, de liniște, de neiubirea de argint și de neslăvirea deșartă, de milostenii, de nemâniere și, ca urmare, de buna cinstire cea întru Hristos. Căci pentru aceasta toate le fac, ca să nu fie cei care îi calcă pe dânșii; că știu ei darul cel dat credincioșilor asupra lor de la Mântuitorul, Cel Care zice: „Iată, v-am dat vouă putere a călca peste șerpi și peste scorpii și peste toată puterea vrăjmașului”. Deci, chiar dacă ar spune ei ceva mai mult, să nu creadă cineva, nici să ia aminte. Căci de multe ori spun înaintea noastră despre frații care după multe zile vor să vie la noi; și aceasta o fac ei, nu purtând grijă de cei care-i aud, ci ca să-i înduplece pe dânșii să creadă lor, și atunci de aici înainte avându-i supuși, să-i piardă.
De aceea, nu se cade a lua aminte la dânșii, ci și când nu ne spun ceva mai înainte, se cuvine a-i răsturna, căci nu avem trebuință de dânșii; și ce minune este dacă cei ce au trupuri mai subțiri decât oamenii și pe cei care au început a călători ei i-au văzut, apoi aleargă mai înainte să vestească venirea acelora? Aceasta poate s-o facă cineva mergând pe cal și să alerge ca să spună mai înainte.
Drept aceea, nici pentru aceasta nu se cuvine a ne minuna de dânșii; căci nimic din cele ce se fac ei nu cunosc, decât numai singur Dumnezeu este Cel Care pe toate le cunoaște mai înainte de facerea lor. Aceștia vestesc acelea pe care le văd, ca niște furi, mai înainte alergând la toți, ca să spună cele ce se lucrează și se grăiesc de noi; apoi ei însemnează că ne-am adunat și că vorbim împotriva lor. Aceasta fiecare iute alergător poate s-o facă, întrecând pe cel zăbavnic; și ceea ce zic astfel este. Dacă cineva ar începe să călătorească din Tebaida sau din altă oarecare țară, mai înainte de a ști să călătorească, nu știu de va călători; dar văzând pe unul călătorind, aleargă mai repede și, mai înainte de a sosi acela, ei vestesc venirea lui și astfel se întâmplă de vine după câteva zile. Însă de multe ori cei care călătoresc întorcându-se înapoi, ei atunci au mințit. Astfel se întâmplă și când vorbesc despre apa râului Nil; căci cei care au văzut că au fost ploi multe în părțile Etiopiei și știu că dintr-acelea se face revărsarea râului mai înainte de a veni apa în Egipt, ei aleargă și spun. Aceasta și oamenii ar fi putut s-o spună, dacă atât de iute ar fi putut să alerge ca aceia.
Precum străjerul lui David, suindu-se la loc înalt, mai înainte decât cel care rămăsese jos vedea pe cel care vine și încă mai repede alergând, spunea înaintea decât altora cele ce încă nu se făcuseră; astfel și aceștia (adică diavolii) zic, se ostenesc și însemnează unele întâmplări numai ca să amăgească. Însă dacă purtarea de grijă a lui Dumnezeu într-acea vreme ar voi ceva pentru ape sau pentru cei care călătoresc, căci este cu putință lui Dumnezeu, atunci diavolii mint și se amăgesc cei care au luat aminte la dânșii.
Într-acest chip s-au întărit vrăjirile elinilor și astfel s-au rătăcit dânșii mai înainte de către diavol. Dar acum a încetat rătăcirea; căci a venit Domnul Care, cu toată viclenia lor, chiar și pe diavoli i-a făcut deșerți și nelucrători; căci nimic nu cunosc de la ei înșiși, ci ca niște furi pe cele ce le văd la alții pe acelea le prihănesc, și mai ales sunt văzători ai faptelor, decât mai înainte-cunoscători. De aceea, deși uneori numesc adevărate unele ca acestea, să nu se minuneze cineva de dânșii. Pentru că și doctorii, având iscusința bolilor, când ar vedea într-alții aceeași boală, de multe ori din obișnuință mai înainte spun leacul. Încă și cârmacii și lucrătorii de pământ iarăși, din obișnuință văzând întocmirea aerului, mai înainte spun că va fi o furtună ori aer liniștit și pentru aceasta nu poate să zică cineva că din dumnezeiasca pronie spun ei mai înainte, ci din observare și din obișnuință.
De aceea și diavolii, dacă cândva aceleași socotindu-le le spun, pentru aceasta să nu se minuneze cineva de dânșii, nici să ia aminte la ei. Căci ce folosește celor care-i aud ca să știe de la ei cele ce au să fie? Sau de ce să aibă sârguință a cunoaște unele ca acestea, deși cu adevărat diavolul le cunoaște, căci acest lucru nu este făcător al faptei bune, nici al obiceiului celui bun nu este cu adevărat cunoștință.
Nimeni dintre noi nu se va judeca pentru că nu le-a știut, nici se fericește că le-a învățat și le-a cunoscut; ci într-acestea fiecare va avea judecată, dacă a păzit credința și dacă a împlinit poruncile lui Dumnezeu curat. De aceea, nu se cade mult a le socoti acestea, ci a ne nevoi și a ne osteni, nu ca să cunoaștem mai înainte, ci ca bine petrecând, să plăcem lui Dumnezeu.
Și trebuie a ne ruga nu să cunoaștem mai înainte, nici să cerem plată pentru nevoință, ci ca ajutător să ne fie nouă Domnul spre biruință împotriva diavolului. Iar dacă vreodată este nevoie de a cunoaște mai înainte, să ne curățim la minte; căci eu cred că sufletul care s-a curățit de toate păcatele după fire poate să se facă văzător și chiar mai multe și mai departe să vadă decât diavolii; căci are pe Domnul în sine, Care descoperă lui. În felul acesta, Elisei vedea pe Gheezi și puterile îngerilor stând lângă dânsul.
Deci, când vin la noi noaptea și voiesc să ne grăiască de cele ce au să fie, sau să zică: „Noi suntem îngeri”, să nu luați aminte, căci mint. Iar dacă vor lăuda pustnicia voastră și vă vor ferici, să nu-i ascultați și nicidecum să vă supuneți lor. Mai vârtos să vă pecetluiți cu semnul cinstitei Cruci, pe voi și casa voastră, și să vă rugați; atunci îi veți vedea făcându-se nevăzuți, căci se înfricoșează foarte mult de semnul Crucii Domnului; fiindcă prin ea i-a biruit Mântuitorul. Iar dacă și mai cu obrăznicie vor sta, săltând și prefăcându-se cu nălucirile, să nu vă temeți, nici să vă speriați, nici ca la niște ființe bune să luați aminte la dânșii.
Pentru că venirea de față a celor buni și a celor răi cu înlesnire și cu putință este a o cunoaște, fiindcă Dumnezeu a făcut astfel. Pentru că arătarea sfinților îngeri nu este tulburată; căci nu va certa, nici va striga, nici va auzi cineva glasul lor. Ci atât de cu liniște și cu blândețe se face, încât se aduce bucurie, veselie și îndrăzneală în suflet; căci Domnul este cu dânșii, El este bucuria noastră și a lui Dumnezeu-Tatăl este puterea. Iar gândurile sufletului rămân netulburate și neînvăluite, încât el, făcându-se strălucit de ea, vede pe cei care i se arată; acesta este un dar al luminilor celor dumnezeiești și al celor care au să fie într-Însul. Iar dacă s-ar înfricoșa, ca niște oameni, de vederea celor buni care se arată, numaidecât iau frica de la dânșii prin dragoste, precum a făcut Gavriil pentru Zaharia. Asemenea și îngerul care s-a arătat femeilor la Sfântul Mormânt și cel care s-a arătat păstorilor, precum s-a zis în Evanghelie: „Nu vă temeți”; căci frica acelora nu este cu spaima sufletului, ci cu cunoștința venirii de față a celor buni.
Deci în acest fel este arătarea sfinților. Năvălirea celor răi este tulburătoare, cu sunet, vuiet și strigare, ca și când s-ar fi făcut vreo pornire a unor tineri nepedepsiți și a unor tâlhari, de la care se face frica sufletului, tulburarea și neorânduiala gândurilor, mâhnire, urâciune către pustnici, trândăvie, întristare, pomenirea rudeniilor și frica de moarte; și de aici pofta celor rele, împuținarea de suflet către fapte bune și nestatornicia obiceiurilor.
Deci, când cineva dintre voi va vedea așa ceva, vă veți teme; dacă însă frica se va lua de la voi și în locul ei s-ar face bucurie negrăită și voie bună, cutezare, îmbărbătare, netulburarea gândurilor și celelalte, cum mai înainte am zis, adică bărbăție și dragoste către Dumnezeu, atunci îndrăzniți și vă rugați, căci bucuria și liniștea sufletului arată sfințenia celui care vine de față. Așa Avraam, când a văzut pe Domnul, s-a bucurat; Ioan când s-a făcut glasul închinării din partea Născătoarei de Dumnezeu, Maria, s-a bucurat.
Iar dacă s-ar face tulburare și sunet din afară, nălucire lumească, îngrozire de moarte, să cunoașteți că este năvălirea celor răi. Și aceasta să vă fie vouă semn. Când sufletul unora s-ar teme, să știți că este de față venirea vrăjmașilor; căci diavolii nu izgonesc temerea unora ca aceștia, precum a făcut marele Arhanghel Gavriil către Maria și Zaharia, și Acela Care S-a arătat la mormânt femeilor; ci mai cu seamă, când îi vor vedea temându-se, ei sporesc nălucirile, ca mai mult să-i înfricoșeze, și de aceea sărind asupra lor îi batjocoresc, zicând: „Închinați-vă nouă!”.
Iată, pe elini așa i-au amăgit că așa s-au socotit de dânșii zeii, cei cu nume mincinos. Iar pe noi nu ne-a lăsat Domnul să ne amăgim de diavol, căci El prin niște năluciri ca acestea făcute înaintea Lui l-a certat și i-a zis: „Mergi înapoia Mea, satano; căci scris este: Domnului Dumnezeului tău te vei închina și Lui Unuia vei sluji”. Deci vicleanul mai mult se defăimează de noi; căci Domnul pentru noi a făcut acestea, ca diavolii, de la noi auzind niște glasuri ca acestea, să se răstoarne pentru Domnul, Care pentru aceasta i-a certat. Apoi, nu se cade a ne făli pentru că scoatem diavolii, nici a ne înălța pentru tămăduiri, nici să ne minunăm de cel care scoate pe diavoli ori pe cel care nu-i scoate să-l defăimăm; ci pustnicia fiecăruia s-o învețe cineva și ori s-o râvnească și s-o urmeze, ori s-o îndrepteze. Pentru că a face semne nu este al nostru, ci al Mântuitorului.
Pentru aceea El zicea ucenicilor: „Nu vă bucurați că diavolii se supun vouă, ci pentru că numele vostru s-a scris în Ceruri”. A se scrie numele în Ceruri este mărturia faptei bune și a vieții voastre. A scoate pe diavoli este darul Mântuitorului, Celui Care l-a dat. Pentru aceea, celor care nu în fapte bune, ci în semne se făleau și ziceau: „Doamne, au nu cu numele Tău am scos diavoli și întru numele Tău am făcut multe puteri?”, Domnul le-a răspuns: „Amin zic vouă, nu vă știu pe voi”. Căci cunoaște Domnul căile necredincioșilor. Dar se cade a ne ruga pentru a lua darul alegerii duhurilor, căci, după cum este scris, să nu credem la tot duhul.
Deci voiam să tac și nimic din cele pentru mine să nu zic și să vă îndestulați numai cu acestea. Dar să nu socotiți că acestea le zic în zadar, ci să credeți că acestea le povestesc cu iscusință și adevăr; pentru aceasta, deși ca un om fără de minte m-am făcut, dar știe Domnul Cel Care mă aude curățenia inimii mele, cum că nu pentru sine-mi, ci pentru dragostea și sporirea voastră spun vouă meșteșugirile diavolilor, pe care le-am văzut.
De câte ori m-au fericit pe mine diavolii și eu i-am blestemat pe dânșii în numele Domnului? De câte ori mi-au spus despre apa Nilului și eu le-am zis: „Și ce vă pasă vouă pentru aceasta?”. Odată au venit îngrozindu-mă și m-au înconjurat ca niște ostași cu toată înarmarea și cu cai; iar altădată mi-au umplut casa de fiare și de târâtoare, și eu cântam: „Aceștia în căruțe și aceștia pe cai, iar noi întru numele Domnului Dumnezeului nostru ne vom mări”; apoi, prin rugăciune, aceia s-au răsturnat.
Au venit odată pe întuneric, având năluciri de lumină, și-mi ziceau: „Am venit să-ți aducem lumină, Antonie”. Iar eu, închizându-mi ochii, mă rugam și îndată s-a stins lumina necredincioșilor. După câteva luni, au venit grăind și cântând din Scripturi, iar eu ca un surd nu-i auzeam. Au cutremurat odată mănăstirea, iar eu mă rugam a rămâne nemișcat cu cugetul.
După aceasta, iarăși venind, băteau din palme, fluierau și jucau, iar eu mă rugam și stăruiam cântând, ei îndată au început a plânge și a se tângui, ca și cum ar fi obosit cu totul. Eu atunci slăveam pe Dumnezeu, Cel Care a surpat și a risipit îndrăzneala și nebunia lor. Iar altă dată s-a arătat diavolul foarte înalt, cu nălucire, și a îndrăznit a zice: „Eu sunt puterea lui Dumnezeu, eu sunt pronia; ce voiești să-ți dăruiesc ție?”. Eu atunci l-am scuipat pe diavol, pomenind pe Hristos; apoi am voit a-l bate. Și mi se părea chiar că l-am bătut. Deci îndată cel atât de mare s-a făcut nevăzut împreună cu toți ai săi, pentru numele lui Hristos.
Odată, postind eu, vicleanul a venit ca un monah, având cu sine năluciri de pâini, și mă sfătuia, zicând: „Mănâncă și încetează multele osteneli; om ești și vei slăbi”. Iar eu, înțelegând meșteșugul lui, m-am sculat să mă rog și el, nesuferind, a pierit; apoi ca un fum a ieșit pe ușă, făcându-se nevăzut. De câte ori în pustie mi-a arătat năluciri de aur numai ca să mă ating și să-l caut pe dânsul! Iar eu cântam împotriva lui și acela pierea. De multe ori mă zdrobea cu bătăi, și eu ziceam: „Nimic nu mă va despărți de dragostea lui Hristos”; și după aceasta mai mult se risipeau unii după alții. Și nu eram eu acela care i-a surpat pe ei, ci Domnul, Cel Care zice: „Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer”.
Iar eu, fiilor, pomenind graiul apostolului, am întipărit acestea în sine-mi ca să vă învățați a nu vă supăra în pustnicie, nici a vă teme de nălucirile diavolului și ale slugilor lui. Fiindcă m-am făcut fără minte, povestindu-vă, primiți și aceasta spre întemeiere și neînfricoșare și credeți-mă că nu mint.
Odată a bătut oarecine în mănăstire la ușa mea și ieșind am văzut pe cineva arătându-se lung și foarte înalt. Apoi întrebându-l: „Cine ești tu?”, el răspunse: „Eu sunt satana”. Eu îi zisei: „Dar ce cauți aici?”. Zis-a acela: „Pentru ce mă prihănesc în zadar monahii și toți ceilalți creștini? Pentru ce mă blestemă în tot ceasul?”. Eu zicându-i: „Pentru ce și tu îi superi pe dânșii?”, el a zis: „Nu sunt eu care îi supăr pe dânșii, ci ei se tulbură pe sineși; căci eu am slăbit. Au n-ai citit că săbiile vrăjmașului au lipsit până în sfârșit și cetățile lui i-au surpat? Nu mai am loc, nici în pustie, nici în cetate, pretutindeni au venit creștini; chiar și pustia asta s-a umplut de monahi. Deci ei pe sine păzească-se, și să nu mă mai blesteme în zadar”.
Atunci, minunându-mă eu de darul Domnului, am zis către dânsul: „De-a pururea fiind mincinos și niciodată spunând adevărul, acum chiar nevrând ai spus adevărat; căci Hristos după ce a venit te-a făcut neputincios și surpându-te te-a gonit”. Iar acela, auzind numele Mântuitorului și nesuferind aceasta, s-a făcut nevăzut; deci, dacă diavolul însuși mărturisește că nimic nu poate, noi suntem datori a-l defăima și pe dânsul, și pe slugile lui.
Iată cum vrăjmașul, împreună cu câinii săi, are atâtea viclenii, iar noi, învățându-ne neputința lor, putem a-i defăima cu chipul acesta. Să nu cădem cu cugetul, nici să gândim la temere, nici să închipuim întru noi frica, zicând: ca nu cumva venind diavolul să ne răstoarne; ca nu cumva fără veste sosind să ne tulbure. Nicidecum să nu gândim unele ca acestea, nici să ne întristăm, ca și cum am pieri; ci mai vârtos să îndrăznim și să ne bucurăm de-a pururea ca niște mântuiți și să socotim cu sufletul că Domnul este cu noi și că El i-a biruit și i-a rușinat pe dânșii. Să gândim de-a pururea că, fiind cu noi Domnul, vrăjmașii nimic nu ne vor face. Căci venind ei, cum ne vor afla, în același fel se fac și ei către noi și după cugetele ce se află întru noi, așa și ei aduc nălucirile.
Deci, dacă ne vor afla temându-ne și tulburându-ne, îndată și ei ca niște tâlhari, aflând loc nestrăjuit, intră la noi și ne înfricoșează. Dacă ne văd înfricoșându-ne, mai mare fac temerea întru năluciri și întru îngroziri; atunci printr-acestea se muncește ticălosul suflet. Dacă ne vom afla bucurându-ne și gândind ale Domnului și socotind că toate sunt în mâna Lui și că nu poate nimic diavolul asupra creștinilor, știind că nicidecum n-are stăpânire asupra cuiva, atunci văzând ei sufletul întemeiat cu niște gânduri ca acestea, se întorc rușinați. Astfel vrăjmașul, văzându-l pe Iov îngrădit, s-a dus de la dânsul; iar pe Iuda vânzătorul, aflându-l lipsit de acestea, l-a robit.
Drept aceea, dacă voim a defăima pe vrăjmașul de-a pururea, să gândim la cele ale Domnului, ca să se bucure de-a pururea sufletul cu nădejdea; atunci vom vedea ca niște fum jucăriile diavolilor și mai ales îi vom vedea pe ei fugind, decât gonind pe alții. Căci ei sunt, după cum am zis mai înainte, foarte fricoși, așteptând de-a pururea focul cel pregătit lor. Încă și acest semn să aveți spre neînfricoșare împotriva lor, anume, când vreo nălucire vi s-ar face, să nu cădeți mai înainte în frică, ci îndrăznind, întrebați întâi: „Ce este? Cine ești tu și de unde vii?”.
Și dacă va fi arătarea sfinților, deplin te va adeveri pe tine, iar frica ta întru bucurie se va preface; iar dacă va fi diavolească, îndată se va slăbi, văzând cugetul întărit. Căci este semn al netulburării a întreba așa: „Cine ești și de unde vii?”. Așa întrebând Isus al lui Navi s-a învățat; iar vrăjmașul nu s-a tăinuit de Daniil cel care l-a întrebat.
Acestea vorbind Antonie, toți se bucurau. Și într-unii creștea darul faptei bune, iar dintr-alții ieșea împuținarea la suflet și părerea înceta. Deci toți se plecau a defăima bântuirea cea diavolească, minunându-se de darul cel dat lui Antonie de la Domnul, spre deslușirea duhurilor.
Atunci în munți erau multe mănăstiri, ca niște corturi pline de cete dumnezeiești: ale celor care cântau, ale celor care citeau, posteau, se rugau, se bucurau de nădejdea celor ce vor să fie și ale celor care lucrau ca să facă milostenie; ale celor care aveau dragoste și împreună-glăsuire între dânșii. Deci se vedea cu adevărat ca o țară care de sine era împodobită cu cinstirea de Dumnezeu și cu dreptatea. Căci nu era acolo cel care nedreptățea sau cel nedreptățit ori prihănit; ci mulțimea de pustnici avea un cuget către fapta bună, încât văzând cineva mănăstirile și o rânduială ca aceasta a monahilor, ar fi putut să zică: „Cât sunt de bune casele tale, Iacobe, corturile tale, Israele, ca niște văi umbroase și ca niște raiuri, ca niște corturi pe care le-a înfipt Domnul și ca niște cedri lângă ape”.
Antonie, după obicei, ducându-se întru a sa mănăstire, își întindea nevoința și pustnicia și în fiecare zi suspina aducându-și aminte de locașurile cerești; apoi, tot dorul său îl avea către dânsele, văzând viața oamenilor în fiecare zi. Pentru că vrând să mănânce și să doarmă, apoi să vină către celelalte nevoi ale trupului, se rușina, socotind sufletul cel nematerial.
De multe ori, vrând a mânca împreună cu mulți monahi și aducându-și aminte de hrana cea duhovnicească, se ducea departe de dânșii, socotind că rușine îi va fi dacă ar fi fost văzut de alții mâncând. Însă mânca pentru nevoia trupului, de multe ori încă și cu frații, cucernicindu-se de aceștia; dar îndrăznind pentru cuvintele cele de folos, zicea că se cuvine a da toată îndeletnicirea sufletului, mai mult decât trupului.
Apoi se odihnea pentru nevoia trupului puțină vreme, iar toată cealaltă vreme se îndeletnicea mai mult cu lucrurile sufletului și folosul acestuia îl căuta; ca să nu se atragă el jos prin dezmierdările trupului, ci mai vârtos trupul să se robească de suflet. Căci aceasta este ceea ce a zis Mântuitorul: „Nu vă îngrijiți cu sufletul vostru ce veți mânca, nici cu trupul cu ce vă veți îmbrăca. Și voi nu căutați ce veți mânca sau ce veți bea și nu vă înălțați. Căci acestea toate le caută neamurile și Tatăl vostru știe că aveți trebuință de toate acestea. Însă căutați mai întâi Împărăția Lui și toate acestea se vor adăuga vouă”.
După acestea, prigoanele au ajuns Biserica lui Dumnezeu, care au venit atunci pe vremea lui Maximian (305-313). Și adunându-se sfinții mărturisitori în Alexandria, lăsând mănăstirea, le-a urmat și el, zicând: „Să ne ducem și noi ca să ne nevoim, de vom fi chemați, sau să privim pe cei care se nevoiesc”. Deci avea dorire să mărturisească pe Hristos; de aceea slujea mărturisitorilor și, în chinuri și în temnițe, el avea multă sârguință spre divan; adică îndemna către sârguință pe ceilalți chemați, care se nevoiau; iar pe cei care mărturiseau, a-i primi și a-i petrece până ce se vor săvârși.
Judecătorul, văzând netemerea lui și a celor împreună cu dânsul, cum și sârguința către mărturisire, a poruncit ca nici unul dintre monahi să nu se arate în divan, nici să petreacă în cetate nicidecum. Deci toți ceilalți au socotit să se ascundă în ziua aceea, iar Antonie atât de mult a ținut în seamă porunca, încât chiar și-a spălat haina pe deasupra și a doua zi a stat la un loc înalt și s-a arătat strălucit înaintea ighemonului. Toți se minunau de aceasta, iar ighemonul văzându-l, pe când trecea cu rânduiala lui, că el sta fără frică arătând sârguința creștinilor, se ruga să mărturisească și el, precum am zis mai înainte. Iar după ce a scăpat de scopul lui, s-a mâhnit căci n-a mărturisit și el; fiindcă Domnul îl păzea, spre folosul nostru și al altora, ca prin pustnicia pe care o învățase din Scripturi să se facă multora dascăl; pentru că numai văzându-i petrecerea lui mulți se sârguiau în a se face râvnitori ai petrecerii sale.
Deci, slujea mărturisitorilor după obicei și era legat ca împreună cu dânșii să se ostenească în slujbele lor; iar după ce a încetat prigoana și fericitul Petru a mărturisit credința, Antonie s-a întors iarăși la mănăstirea sa. Și era acolo în fiecare zi, mărturisind cu știință și nevoindu-se cu pătimirile credinței, căci se nevoia cu multă pustnicie mai întinsă și postea de-a pururea; iar îmbrăcămintea o avea pe dinăuntru de păr și pe deasupra un cojoc pe care l-a păstrat până la sfârșitul său. Trupul niciodată nu l-a spălat cu apă, nici picioarele n-a suferit a le băga în apă fără de nevoie; încă nici dezgolindu-se nu l-a văzut cineva, nici trupul său nu l-a văzut gol nimeni, fără numai acela care l-a spălat după ce s-a săvârșit.
Liniștindu-se în chilia lui și punându-și în gând ca să nu iasă din ea multă vreme, nici să primească pe cineva, a venit un oarecare conducător de ostași, cu numele Martinian, și a supărat mult pe Antonie, căci avea pe fiica sa bântuită de diavol; iar după ce a așteptat mult bătând în ușă și i-a zis să se ducă să se roage lui Dumnezeu pentru fiica sa, el n-a voit a deschide, dar arătându-se pe deasupra, a zis: „Omule, ce mă tot strigi, sunt om și eu ca și tine; dacă crezi, roagă-te lui Dumnezeu și fiica ta se va tămădui”. Acela crezând și chemând pe Hristos, s-a dus și a găsit pe fiica sa izbăvită de diavol. Încă multe ca acestea a făcut Domnul printr-însul, căci zice: „Cereți și vi se va da”. Apoi mulți dintre cei care pătimeau, nedeschizându-le ușa, ședeau afară din mănăstire, dar crezând și rugându-se, se vindecau de boli.
După ce s-a văzut supărat de mulți care veneau la dânsul și nelăsându-l a se duce după socoteala lui, precum voia, temându-se ca nu cumva din minunile pe care le făcea Domnul printr-însul ori el să se mândrească, ori altceva mai mult decât ceea ce este să socotească pentru dânsul, a chibzuit și a pornit spre Tebaida de sus la cei care nu-l cunoșteau; și luând pâini de la frați, a șezut lângă țărmurile râului, privind dacă ar trece vreun caic (n.r. – luntre ușoară, lungă și îngustă, încovoiată la capete, folosită în Orient), ca intrând într-însul, să se ducă cu dânșii.
Socotind el acestea, un glas oarecare de sus s-a auzit către dânsul, zicându-i: „Antonie, unde te duci și pentru ce?”. Iar el, netulburându-se și așteptând ca după obicei să-l cheme de multe ori, a răspuns zicând: „Fiindcă oamenii nu mă lasă să mă liniștesc, pentru aceasta voiesc a mă sui la Tebaida de sus, căci supărări multe mi se fac aici și mai ales că mi se cer de unii lucruri mai presus de puterea mea”. Iar glasul a zis către dânsul: „Chiar în Tebaida de te vei duce sau la văcării te vei coborî, mai multă și îndoită osteneală ai să primești; iar dacă voiești să te liniștești cu adevărat du-te în pustia cea mai dinăuntru”. Antonie a zis: „Cine îmi va arăta calea, că sunt neștiutor de aceasta?”.
Atunci îndată i-au arătat-o niște saracini, care voiau să călătorească în partea aceea și apropiindu-se de dânșii Antonie, îi ruga să-l primească a merge cu ei în pustie; iar aceștia, ca fiind îndemnați dintr-o poruncă a purtării de grijă a lui Dumnezeu, l-au primit cu osârdie. Călătorind cu dânșii trei zile și trei nopți, au ajuns la un munte foarte înalt având sub el apă limpede dulce și foarte rece, câmpii din afară și puțini finici, neîngrijiți.
Deci Antonie, fiind purtat de Dumnezeu, a iubit locul acela, că Acesta era Care îl însemnase și Care i-a grăit lângă țărmurile râului; deci la început primind pâini de la saracinii aceia cu care călătorise împreună, a rămas singur în munte, nefiind nimeni altul împreună cu dânsul; și îndată a și cunoscut locul acela ca pe casa sa. Saracinii aceia, văzând sârguința lui Antonie, treceau înadins totdeauna pe calea aceea și, bucurându-se, îi aduceau pâine; apoi avea și puțină mângâiere cu finicii aceia.
După acestea, înștiințându-se frații de locul acela, aducându-și aminte ca niște fii de părintele lor, purtau grijă a-i trimite cele de nevoie. Văzând Antonie că din pricina pâinii se ostenesc unii până acolo la dânsul și pătimesc multă trudă, fiindu-i milă de monahi, s-a gândit în sine și a rugat pe unii dintre cei care veneau la dânsul să-i aducă o sapă și puțin grâu.
Și după ce i s-au adus acestea, înconjurând pământul dimprejurul muntelui și aflând puțin loc potrivit, l-a lucrat; apoi, având cu îndestulare din apa aceea de sub munte, a semănat grâul. Făcând în fiecare an aceasta, își scotea pâinea de acolo, bucurându-se că nu face supărare nimănui pentru aceasta și că în toate se păzește pe sine neîngreunător. După acestea, văzând iarăși pe unii venind la dânsul, a semănat și puține verdețuri, pentru ca acei care veneau la dânsul să aibă puțină mâncare după osteneala acelui drum greu.
La început fiarele din pustia aceea, venind din pricina apei, îi vătămau de multe ori semănătura și lucrarea de pământ. Iar el, apucând cam în glumă pe una dintre fiare, a zis tuturor: „Pentru ce mă păgubiți pe mine, care cu nimic nu v-am păgubit pe voi? Duceți-vă, și de acum, în numele Domnului, să nu vă mai apropiați de cele de aici!”. Deci dintr-acea vreme, ca și cum temându-se de poruncă, nu s-au mai apropiat de acel loc. El petrecea singur înăuntrul muntelui aceluia, îndeletnicindu-se în rugăciuni; iar frații care îi slujeau lui l-au rugat ca, venind după multe luni, să-i aducă măsline, legume și untdelemn, căci acum era bătrân.
Deci el petrecând acolo, multe lupte a pătimit potrivit cu cele scrise, nu împotriva sângelui și a trupului, ci a celor potrivnici. Căci acolo auzea gâlcevi, glasuri multe și sunete ca niște arme, iar muntele era plin de fiare. Apoi mulți îl vedeau pe el luptându-se și rugându-se împotriva lor. Pe cei care veneau la dânsul îi îmbărbăta, însă el se nevoia plecându-și genunchii și rugându-se Domnului.
Era cu adevărat vrednic de minune, căci singur fiind într-o pustie ca aceea, nici de diavolii care năvăleau asupra lui nu se temea, nici de atâtea fiare, de cele cu patru picioare și de târâtoare, care erau acolo, nu se înfricoșa de sălbăticia lor; ci cu adevărat potrivit cu cele scrise nădăjduia spre Domnul, având mintea neclintită și neînvăluită. Dar diavolii fugeau și fiarele cele sălbatice, precum este scris, se împăcau cu dânsul.
Deci diavolul, precum cântă David, pândea pe Antonie și scrâșnea la el din dinți, iar Antonie se ruga Mântuitorului ca să-l păzească nevătămat de viclenia aceluia, și de multa lui meșteșugire. Deci priveghind într-o noapte, diavolul a pornit fiarele, și mai toate hienele care se aflau în pustia aceea ieșind din cuiburile lor l-au înconjurat și era singur în mijlocul lor. Căscând gurile, fiecare îngrozindu-l a-l mușca, el pricepând meșteșugul vrăjmașului, a zis către ele: „Dacă ați luat stăpânire asupra mea, sunt gata a fi mâncat de voi, iar dacă ați fost îndemnate de diavoli, nu mai zăboviți, ci duceți-vă, căci eu sunt rob al lui Hristos”.
Acestea zicând Antonie, acelea îndată au fugit ca de un bici fiind gonite prin cuvântul lui Antonie. Apoi după puține zile, el lucrând, căci voia să se ostenească, venind cineva la ușă trăgea lucrurile pe care le da celor care veneau la dânsul, pentru cele ce îi aduceau. Iar Antonie, sculându-se și ieșind, a văzut o fiară care se asemăna omului până la coapse, iar pulpele și picioarele avându-le asemenea asinului. Atunci Antonie s-a pecetluit cu semnul Sfintei Cruci și a zis: „Sunt rob al lui Hristos. Dacă ești trimis asupra mea, iată, de față sunt”. Iar fiara împreună cu diavolii ei a fugit, încât de iuțeala fugii a căzut și a murit; iar moartea fiarei era căderea diavolilor, căci ei se sârguiau a le face acestea toate ca să-l scoată din pustie, însă n-au putut.
Iar odată fiind rugat de monahi ca să se pogoare la dânșii a-i cerceta după atâta multă vreme, cum și locuințele lor, el a mers împreună cu monahii care veniseră la dânsul și aveau cu dânșii o cămilă care le ducea pâinea și apa de departe, căci era lipsită de apă toată pustia aceea și nu era deloc apă de băut decât numai în muntele acela în care se afla mănăstirea lui. Deci sfârșindu-li-se (apa) pe cale și arșița fiind prea cumplită, toți erau să se primejduiască. Pentru că, înconjurând ei locurile și neaflând apă, nu puteau nici să mai umble înainte, ci zăceau jos și pe cămilă au lăsat-o să se ducă, deznădăjduindu-se mult. Bătrânul văzând că toți se primejduiesc, mâhnindu-se foarte mult a suspinat și, despărțindu-se puțin de dânșii, și-a plecat genunchii și întinzând mâinile la cer s-a rugat, și îndată Domnul a făcut a ieși apă în locul unde a stat să se roage. Astfel bând toți, s-au înviorat și umplând burdufurile au căutat cămila și au găsit-o; căci se întâmplase de se legase funia de o piatră și astfel era ținută. Deci, prinzând-o și adăpând-o, au pus pe ea burdufurile cu apă și astfel au călătorit nevătămați.
Iar după ce au venit la mănăstirile cele din afară, toți monahii văzându-l, ca pe un părinte îl sărutau. Și el ca niște merinde aducându-le din munte, îi ospăta cu cuvintele sale și-i împărtășea de folos sufletesc. Iarăși atunci s-a făcut bucurie în munți, râvnă de sporire și îndemânare prin credință între dânșii. Se bucura și el văzând sârguința monahiilor, cum că și soră-sa, care îmbătrânise în feciorie, și ea era egumenă a altor fecioare.
După câteva zile, iarăși s-a întors în muntele său și mulți veneau la dânsul, iar alții care pătimeau au îndrăznit a merge la el. Deci el către toți monahii care veneau la dânsul da această poruncă, adică a crede întru Domnul, a-L iubi și a se păzi de gânduri întinate și de dezmierdări trupești, precum în Pilde este scris; a nu se amăgi cu săturarea pântecelui, ci a fugi de slava deșartă, a se ruga adeseori, a cânta psalmi înainte de culcare și a învăța pe de rost poruncile din dumnezeieștile Scripturi; apoi a pomeni faptele sfinților, ca urmând râvnei acestora să se pună la rânduială sufletul, aducându-i-se aminte de poruncile lui Dumnezeu. Și mai ales îi sfătuia să cugete adeseori la graiul Apostolului: „Soarele să nu apună întru mânia voastră. Și de obște s-o socotească aceasta, că nu numai întru mânie, ci nici într-un alt păcat al nostru soarele să nu apună. Căci este lucru bun și de nevoie, ca nici soarele pentru răutatea zilei, nici luna pentru păcatul de noapte, sau chiar de aducerea aminte să ne pârască pe noi”. Deci ca să se facă de noi binele acesta, drept este a auzi pe Apostolul care zice: „Pe voi judecați-vă și ispitiți-vă”.
Deci, în fiecare zi să ia seama fiecare la faptele sale, cele de zi și cele de noapte. Și dacă au păcătuit, să înceteze, iar dacă n-au păcătuit, să nu se fălească, ci să petreacă întru bunătate; și să nu se lenevească, nici să osândească pe aproapele său, nici să se laude pe sine, precum a zis fericitul Apostol Pavel: „Până când va veni Domnul, Care vede toate cele ascunse”. Căci de multe ori cele ce greșim uităm și noi nu știm, iar Domnul cunoaște toate. Lui dând judecata, unii împreună cu alții să pătimim și unii altora sarcinile să le purtăm; pe noi înșine să ne judecăm și acelea de care suntem lipsiți să ne sârguim a le împlini. Și să vă fie și aceasta spre întemeiere, de a nu păcătui, ca fiecare să însemnăm și să scriem faptele și mișcările sufletului nostru, ca și cum am vrea să le vestim unii altora. Căci negreșit rușinându-ne a fi cunoscute, vom înceta a păcătui și chiar de a ne aduce aminte de vreun lucru rău. Cine voiește a se vătăma păcătuind? Sau cine, după ce a păcătuit, nu minte, voind a se tăinui? Deci dacă ne-am vedea unii pe alții, n-am putea să păcătuim. Așa, dacă am vrea să vestim unii altora gândurile și le-am scrie, mai mult ne-am păzi de gândurile cele întinate, rușinându-ne a fi cunoscute. Deci fie-ne nouă, pustnicilor, scrisoarea în loc de ochi, ca rușinându-ne de a le scrie și de a fi văzuți, nici să nu gândim cele rele. Și așa închinându-ne, vom putea robi trupul și a plăcea lui Dumnezeu, iar meșteșugirile vrăjmașului a le călca.
Acestea le poruncea Antonie celor care veneau la dânsul; iar cu cei care pătimeau, împreună pătimea și împreună se ruga și de multe ori îl ascultau pe dânsul. Dar nici fiind ascultat nu se fălea, nici neascultându-se nu cârtea, ci de-a pururea mulțumea Domnului; pe cei care pătimeau îi îndemna să fie îndelung răbdători și să știe că tămăduirea nu este a lui, nici a vreunuia din oameni, decât numai a lui Dumnezeu, Cel Care face când voiește și câte voiește. Deci cei care pătimeau primeau sfătuirea lui ca o tămăduire, iar cuvintele bătrânului deprinzându-le, se îndemnau a nu se împuțina cu sufletul, ci mai vârtos răbdau îndelung; apoi cei tămăduiți învățau a mulțumi, nu lui Antonie, ci lui Dumnezeu.
Deci, un oarecare cu numele Fronton, care era din palat, având boală grea, încât și limba i se mâncase și ochii erau aproape să i se strice, venind în munte, a rugat pe Antonie ca să se roage pentru dânsul; iar el, rugându-se, a zis lui Fronton: „Du-te și te vei tămădui”. Iar el, stăruind, rămase câteva zile la Antonie, care îi zicea: „Rămânând aici, nu te vei putea tămădui; ieși de aici și ducându-te în Egipt vei vedea semnul ce se va face cu tine”. Deci, crezând acela, a ieșit și nu numai că a văzut Egiptul, dar a încetat boala, și s-a făcut omul sănătos după cuvântul lui Antonie, pe care l-a auzit de la Mântuitorul.
Încă și o fecioară oarecare din Vusira Tripoliei avea o patimă grea și foarte urâtă. Era apoi și la trup slăbănoagă, iar ochii nu-i avea după fire. Părinții acesteia înștiințându-se că oarecari monahi merg la Antonie, și crezând Domnului Care a tămăduit pe aceea căreia îi curgea sânge, i-a rugat să meargă cu dânșii și ei împreună cu fiica lor. Iar aceia primindu-i, părinții bolnavei au rămas cu copila mai jos de munte, la monahul Pafnutie mărturisitorul; iar monahii au intrat la Antonie și i-au povestit despre fecioară, cum i-a întâmpinat; apoi i-au povestit patima fecioarei și cum a călătorit împreună cu dânșii. Apoi l-au rugat ca să dea voie și aceleia să intre, dar el n-a primit, ci le-a zis: „Duceți-vă și o veți afla pe dânsa tămăduită; căci nu este a mea isprava aceasta, ca om păcătos ce sunt, ci tămăduirea este a Mântuitorului, Cel Care face în tot locul milă cu cei care-L cheamă; deci a căutat Domnul spre aceea care se ruga și mie mi-a arătat iubirea Sa de oameni; căci acolo fiind fecioara, îi va tămădui patima”. Și s-a făcut minunea, după cum a zis Antonie. Ieșind monahii, au văzut pe părinți bucurându-se și pe copilă sănătoasă.
Într-o vreme, doi frați oarecare venind la Antonie pentru sfat și lipsindu-le apa pe cale, unul dintre ei a murit, iar celălalt era aproape de moarte; deci nemaiputând călători, zăcea la pământ gata să moară. Iar Antonie șezând în munte, chemă pe doi monahi care se întâmplaseră să fie acolo, și-i ruga, zicându-le: „Luați un vas de lut cu apă și alergați pe calea aceea ce vine dinspre Egipt căci, venind doi frați, unul a murit, iar altul trage să moară, dacă nu vă sârguiți; că aceasta mi s-a arătat mie, rugându-mă”.
Deci mergând monahii, l-au aflat pe unul zăcând mort și l-au îngropat, iar pe celălalt l-au înviat cu apa și l-au dus la bătrânul, fiind departe cale de o zi. Dacă cineva va întreba: „Pentru ce mai înainte de a se săvârși fratele nu a spus Antonie aceasta?”, unul ca acesta zicând așa nu judecă drept, că nu era a lui Antonie judecata morții, ci a lui Dumnezeu, Cel Care pentru aceasta i-a descoperit. Iar lui Antonie numai aceasta îi era partea minunii, că șezând în munte avea mintea către Dumnezeu, Care i-a descoperit de departe cele viitoare.
Altădată, șezând el iarăși în munte și căutând în sus, a văzut pe un oarecare ducându-se la cer și multă bucurie aveau cei care-l duceau. Apoi, minunându-se și fericind pe unul ca acesta, se ruga să se înștiințeze cine ar fi. Și îndată i-a venit lui un glas că acesta este sufletul lui Amun, monahul din muntele Nitriei, care ca sihastru a petrecut până la bătrânețe în pustnicie. Iar lungimea căii de la muntele Nitriei până la muntele unde petrecea Antonie era de treisprezece zile. Deci cei care erau cu Antonie, văzându-l minunându-se, l-au rugat să le spună pricina minunării lui. Și au auzit că acum s-a săvârșit Amun, pustnicul și iubitul său, căci era cunoscut lui, pentru că adeseori venea acolo și multe semne printr-însul se făceau; dintre care unul este și acesta:
Odată, fiind trebuință a trece el râul ce se numește Licon, care era plin de apă, a rugat pe un oarecare Teodor, care era cu dânsul, să se depărteze de dânsul, ca să nu se vadă goi unul pe altul când vor trece apa. Apoi, dezbrăcându-se Teodor, se rușina de sineși, văzându-se gol. Deci numaidecât fără veste a fost dus pe partea cealaltă. Astfel Teodor, fiind și el bărbat cucernic, și apropiindu-se de dânsul și văzând că l-a întrecut și că nu s-a udat de apă, se ruga să-l înștiințeze cum a făcut aceasta. După ce a văzut că nu voiește să-i spună, îi cuprinse picioarele și îi zise că nu-l va lăsa până ce nu îi va spune. Deci văzând Amun sârguința lui Teodor, mai ales și pentru cuvântul acesta, pe care vrea să i-l spună, a cerut și el ca nimănui să nu-i spună până la moarte. Și așa i l-a vestit: că a fost purtat de oarecine și dus pe cealaltă parte, căci nu a umblat pe deasupra apei și că nu este cu putință asemenea lucru la oameni, fără numai Domnului, și celor cărora El le va porunci, precum i-a făcut marelui Apostol Petru.
După moartea lui Amun, Teodor a povestit aceasta. Iar monahii aceia cărora le-a spus Antonie despre moartea lui Amun au însemnat ziua. Apoi, venind niște frați de la muntele Nitriei, după 30 de zile, i-au întrebat și au cunoscut că în aceeași zi și în același ceas a adormit Amun, întru care a văzut Antonie ducându-se la cer sufletul bătrânului. Deci foarte mult s-au minunat și aceștia, și aceia de curățenia sufletului lui Antonie, cum într-atâta depărtare de cale de treisprezece zile fiind, îndată s-a înștiințat și a văzut sufletul lui suindu-se la cer.
Și nu numai acesta, ci și un oarecare comite cu numele Arhelau venind odată și aflând pe Antonie singur rugându-se, l-a rugat pe el pentru o fecioară cu numele Policratia, din Laodiceea, minunată și de Hristos purtătoare; căci aceea pătimea de stomac și de o coastă din nevoința cea aspră și era cu totul slăbănoagă cu trupul. Deci Antonie s-a rugat, iar comitele a însemnat ziua în care s-a făcut rugăciunea. Și ducându-se în Laodiceea, a aflat pe fecioară sănătoasă. Apoi a întrebat în care zi i-a încetat boala. A adus hârtia în care a scris vremea rugăciunii și, înștiințându-se, a arătat și el îndată scrisoarea. Toți au cunoscut că atunci a izbăvit-o pe dânsa Domnul de dureri când Antonie se ruga, înduplecând bunătatea Mântuitorului pentru dânsa.
Încă și pentru cei care veneau la dânsul, de multe ori spunea cu multe zile mai înainte, uneori încă și cu o lună mai înainte, cum și pricina pentru care veneau. Unii veneau numai pentru ca să-l vadă, alții pentru boale, iar alții care se munceau de diavoli. Și toți nu socoteau ca trudă, nici ca pagubă osteneala căii. Căci se întorcea fiecare simțind folos. Deci unele ca acestea zicându-le și văzându-le, se ruga ca nimeni să nu se minuneze de el pentru aceasta, ci mai vârtos de Domnul să se minuneze; căci ne-a dăruit nouă, celor care suntem oameni neputincioși, a-L cunoaște după putere.
Într-o vreme, pogorându-se iarăși la mănăstirile cele de afară, a fost rugat ca să intre în corabie și să se roage împreună cu monahii; atunci el a simțit un miros foarte greu. Iar cei din corabie zicând: „Este pește ori pastramă stricată în corabie și acestea poate miros greu”. El zicea că altă pricină este. Pe când el vorbea, un tânăr oarecare, având diavol, intrase mai înainte și se ascunsese în corabie, îndată a strigat; atunci diavolul fiind certat de Antonie în numele Domnului nostru Iisus Hristos a ieșit. Și omul s-a făcut sănătos, iar toți cei care erau în corabie au cunoscut că diavolul era reaua mirosire. Încă și altul oarecare dintre cei străluciți, având diavol, a venit la dânsul; și era diavolul acela atât de cumplit, încât cel îndrăcit nu cunoștea că venea către Antonie. Cei care l-au adus îl rugau pe Antonie să se roage pentru dânsul; iar lui Antonie făcându-i-se milă de tânăr, se ruga și toată noaptea împreună cu dânsul a privegheat. Iar tânărul, dimineața deodată sărind asupra lui Antonie, l-a lovit pe el. Iar cei care l-au adus mâniindu-se asupra lui, certându-l și bătându-l, Antonie a zis către dânșii: „Nu vă mâniați asupra tânărului, că nu este el cel care face acestea, ci diavolul dintr-însul”. Deci, certându-l, i-a poruncit să iasă dintr-însul și să se ducă în locuri fără de apă. Antonie slăvea pe Domnul și I-a zis: „Dacă el s-a pornit asupra mea, era semn al ieșirii diavolului”. Acestea zicând Antonie, îndată tânărul s-a făcut sănătos și de aceea înțelepțindu-se, a cunoscut unde era, iar pe bătrânul îl săruta, mulțumind lui Dumnezeu.
Încă multe de acestea care s-au făcut printr-însul cu un glas ne-au spus despre dânsul cei mai mulți dintre monahi. Dar încă acestea nu sunt atât de minunate pe cât celelalte de aici înainte, care se arată mult mai minunate. Căci odată vrând el să mănânce și sculându-se să se roage întru al nouălea ceas, s-a simțit rănit cu mintea. Și lucrul era preaslăvit, căci se vedea ca și cum ar fi fost în aer. După aceea se vedeau oarecare vrăjmași cumpliți, stând în aer și vrând a-l opri ca să nu treacă. Iar cei care-l conduceau se luptau împotriva lor și-i întrebau: „Nu cumva ar fi vinovat cu ceva?”. Deci, vrând ei să spună că a avut păcate din nașterea lui, cei care-l duceau pe Antonie ziceau către vrăjmași: „Pe cele de la nașterea lui i le-a șters Domnul, iar de când s-a făcut monah și s-a făgăduit lui Dumnezeu, se cade să-și dea seama singur”. Atunci cei care-l pârau și nu puteau să-l biruiască i-au făcut neoprită calea. Și îndată s-a văzut Antonie liber cu totul. Atunci el s-a oprit să mănânce și a petrecut cealaltă parte a zilei și toată noaptea suspinând și rugându-se. Căci se minuna văzând că împotriva multora ne este nouă lupta și cu câte osteneli are cineva să treacă văzduhul acesta. Și spunea că aceasta este ceea ce zice Apostolul: „Suntem supărați de domnul stăpânirii văzduhului”. Căci întru aceasta vrăjmașul are stăpânire pentru a se lupta și a se ispiti, ca să oprească pe cei care trec; pentru care mai ales sfătuia pe Efeseni, zicând: „Luați toată înarmarea lui Dumnezeu, ca nimic rău în ea având pentru noi vrăjmașul, să se rușineze”. Apoi aceasta învățându-ne, ne aducem aminte de Apostolul care zice: „Ori în trup nu știu, ori afară de trup nu știu, Dumnezeu știe”. Pavel până la al treilea cer s-a răpit și după ce a auzit graiuri negrăite, s-a pogorât. Iar Antonie s-a văzut că a ajuns în aer și s-a nevoit până s-a arătat liber. Avea încă și acest dar: căci șezând deosebit în munte, dacă vreodată nu s-ar fi dumirit pentru vreun cuvânt, aceasta făcându-se lui de la Pronie, i se descoperea. Deci fericitul era de Dumnezeu învățat și înțelepțit.
După acestea, făcând el odată vorbire către cineva care venise la dânsul, despre petrecerea sufletului și despre locul ce va avea după petrecerea de aici în noaptea cea viitoare, l-a chemat de sus oarecine, zicând: „Antonie, sculându-te, ieși, că ai să vezi ceva”. Deci ieșind, căci știa pe Cine este dator să asculte, a văzut pe cineva grozav și înfricoșător stând și ajungând până la nori; iar pe unii suindu-se ca niște înarmați, și pe acela întinzându-și mâinile; pe unii oprindu-se de acela, iar pe alții mai presus de dânsul zburând și fără de primejdie trecând; de aceea fără de grijă se suia. Și pentru unii ca aceștia cel înfricoșător scrâșnea din dinți, iar pentru cei care se agățau de dânsul el se bucura. S-a făcut apoi glas către Antonie, zicându-i: „Înțelege lucrul cel văzut”. Și deschizându-se mintea lui, a înțeles că cel înfricoșător este vrăjmașul sufletelor, care pizmuiește pe credincioși; iar pe cei vinovați îi apuca și îi oprea să treacă, dar pe cei care nu s-au plecat lui nu putea să-i țină, ca pe unii care mai presus decât el se înălțau. Aceasta după ce a văzut-o, ca și cum întru pomenire aducând-o, și mai mult se nevoia a spori către cele dinainte, în fiecare zi. Acestea nu de voie le vestea, ci fiindcă zăbovea în rugăciuni și în sine se minuna fiind întrebat și supărat de cei care erau împreună cu dânsul; deci era silit să le spună, ca un părinte, neputând să ascundă învățăturile de fiii săi, mai vârtos fiindu-le și povățuitor, căci știința lui era curată, iar povestirea le era spre folos; învățând că rodul pustniciei este bun și vedeniile de multe ori se fac mângâiere a ostenelilor.
El era de obicei suferitor de rele, iar cu sufletul smerit cugetător, căci pe cei bisericești foarte mult îi cinstea și tot clerul voia a fi cinstit mai mult decât sine. Înaintea episcopilor și a preoților nu se rușina a-și pleca capul și a se smeri; cum și diaconilor, dacă cândva ar fi venit la dânsul vreunul, spre a vorbi pentru folosul sufletului, iar întru rugăciune îi da protia (blagoslovenia) lui, nerușinându-se a se învăța și el de la dânsul. Căci de multe ori îi întreba și ruga pe toți care erau împreună cu dânsul să asculte învățătură de la dânsul, și mărturisea că se folosește de orice cuvânt bun ar fi zis cineva. Fața lui avea mult și preaslăvit dar de la Mântuitorul; căci dacă ar fi fost de față împreună cu mulțimea de monahi și dacă ar fi voit cineva să-l vadă, chiar nefiindu-i cunoscut mai înainte, îndată acela, întrecând pe ceilalți, alerga la dânsul, ca și cum de vederea lui era atras. Și nu se deosebea cu înălțimea de ceilalți, ci numai cu rânduiala obiceiurilor și cu curăția sufletului.
Netulburat fiindu-i sufletul, netulburate avea și simțirile cele din afară, încât după suflet avea veselă și fața; iar din mișcarea trupului simțea și înțelegea așezarea sufletului, după cum se scrie: „Inima veselindu-se, fața înflorește; iar fiind întru mâhnire, se posomorăște”. Așa Iacob a cunoscut pe Laban, căci cugetă vrăjmășia, și a zis către femeile sale: „Nu este fața tatălui vostru ca ieri și alaltăieri”. Tot așa Samuel a cunoscut pe David, căci aducători de bucurie erau ochii săi și dinții ca laptele de albi; tot astfel și Antonie se cunoștea. Căci niciodată nu se tulbura, fiind alinat sufletul lui; niciodată nu se mâhnea, fiind vesel cugetul lui. Încă și în credință era statornic și drept-credincios; căci nici cu schismaticii melețiani nu s-a împărtășit vreodată, știind viclenia și depărtarea lor de credința cea dreaptă, din început; nici cu monahii sau cu alți eretici nu a vorbit cândva prietenește, decât numai cu gândul de întoarcere către buna credință, vorbind tuturor să nu se amăgească cu prietenia și cu vorbirea lor; căci vătămare și pierzare pricinuiește sufletului.
Deci, astfel ura eresul arienilor și poruncea tuturor ca nici să nu se apropie de ei, nici reaua lor credință s-o aibă. Odată, venind la dânsul unii dintre cei ce înnebuneau cu eresul lui Arie, el cercetându-i și cunoscând că sunt rău-credincioși, i-a gonit din munte, zicând că mai rele decât otrava șarpelui sunt cuvintele lor. Iar odată, mințind arienii că tot aceleași le cugetă și el, precum le cugetă și ei, el s-a tulburat și s-a mâniat asupra lor.
După acestea, fiind rugat și de episcop, și de toți frații, s-a pogorât din munte și intrând în Alexandria i-a ocărât pe arieni, zicând că eresul lor este cel mai de pe urmă și că acesta este mergător înaintea lui Antihrist. Și învăța pe popor că Fiul lui Dumnezeu nu este zidire, nici că S-a făcut din cele ce nu sunt, ci că este de-a pururea vecuitor Cuvânt și Înțelepciune a Ființei Tatălui. Pentru care și păgânesc lucru este a zice că a fost vreme când nu a fost; căci de-a pururea Cuvântul a fost și este împreună cu Tatăl.
De aceea, zicea el, „să nu aveți nici o împărtășire cu prea răiicredincioși arieni, că nu are nici o împărtășire lumina cu întunericul. Voi, crezând bine, sunteți creștini, iar aceia numind «zidire» pe Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, Care S-a născut din eternitate din Tatăl, cu nimic nu se deosebesc de păgâni, slujind zidirii mai vârtos decât lui Dumnezeu Ziditorul. Și să credeți că chiar toată zidirea se mânie asupra lor, căci pe Ziditorul și Domnul tuturor, prin Care toate s-au făcut, pe Acesta Îl numără împreună cu făpturile”. Deci toate popoarele se bucurau auzind pe un bărbat ca acesta anatematizând eresul cel luptător de Hristos al arienilor.
Și toți cei din cetate alergau să vadă pe Antonie, și elinii, și chiar cei care se numesc popi ai lor veneau la biserica creștinească, zicând: „Ne rugăm să vedem pe omul lui Dumnezeu”. Căci toți îl numeau astfel pe dânsul și acolo pe mulți i-a curățit Domnul de diavoli printr-însul și pe cei vătămați la minte i-a vindecat. Mulți încă dintre elini se rugau ca măcar să se atingă de bătrânul, crezând că se vor folosi. Deci atâția creștini s-au făcut în acele puține zile, cât a zăbovit el acolo, câți ar fi văzut cineva într-un an făcându-se. Apoi unii din popor, socotind că se tulbură, pentru aceasta depărtau de la dânsul pe toți păgânii; el, netulburându-se, zicea că aceștia nu sunt mai mult decât acei diavoli cu care ne luptăm în munte.
Iar când a pornit să meargă în munte la chilia sa, noi îl petreceam, și când am ajuns la poartă, o femeie din urmă striga: „Așteaptă-mă, omule al lui Dumnezeu, căci fiica mea cumplit se muncește de diavol, așteaptă, mă rog, ca să nu mă primejduiesc și eu alergând”. Bătrânul, auzind și fiind rugat de noi, a așteptat. Când s-a apropiat femeia, copila a fost pusă jos, iar Antonie rugându-se și pe Hristos numindu-L, a ieșit necuratul diavol, iar copila s-a sculat sănătoasă, iar mama ei binecuvânta pe Dumnezeu și toți îi mulțumeau; și el încă se bucura ducându-se la casa sa în munte. El era încă foarte înțelept și lucrul cel minunat era că, neînvățând carte, era om isteț la minte și priceput.
Deci, odată doi filozofi elini au venit la dânsul, socotind că vor putea să ispitească pe Antonie, care era în muntele cel mai de jos. El pricepând pe oameni după chipurile lor, ieșind către dânșii, a zis către tălmaciul acestora: „Pentru ce v-ați ostenit atâta, o, filozofilor, să veniți la un om simplu?”. Iar ei zicând că nu este așa, ca un foarte înțelept le-a zis: „Dacă ați venit către un nebun, deșartă este osteneala voastră, iar dacă mă socotiți pe mine un înțelept, faceți-vă ca mine, căci se cade cele bune să fie urmate. Căci și eu, dacă aș fi venit la voi, v-aș fi urmat pe voi, iar dacă voi veniți la mine, apoi faceți-vă precum sunt eu, că eu sunt creștin”. Iar ei, minunându-se, s-au dus, că vedeau și pe diavoli temându-se de Antonie. Și alții ca aceștia, venind iarăși la dânsul în muntele de jos, socotind că îl vor batjocori că n-a învățat carte, Antonie a zis către dânșii: „Voi ce ziceți, ce este mai întâi, mintea ori cartea? Și care este pricină a celeilalte: mintea, a cărții, ori cartea, a minții?”. Ei răspundeau: „Că întâi este mintea, ea este aflătoare a cărții”. Antonie a zis: „Căruia mintea îi este sănătoasă, nu-i este nevoie de carte”. Acest răspuns spăimântând pe filozofi și pe cei care erau de față, s-au dus minunându-se că vedeau atâta înțelepciune într-un om simplu; că nu era ca un crescut în munte și îmbătrânit acolo, având obicei sălbatic, ci era vesel, blând și prietenos și avea cuvântul îndulcit cu sarea cea dumnezeiască, încât nimeni nu-l pizmuia și se bucurau toți care veneau la el.
După aceasta, venind unii care se socotesc la elini că sunt înțelepți și cerând de la dânsul cuvânt despre credința noastră în Hristos și ispitindu-se cu silogisme să biruiască propovăduirea dumnezeieștii Cruci, vrând s-o batjocorească, Antonie, îngăduind puțin și iertându-i pentru necunoștință, le-a zis prin tălmaci, care știa bine limba lor: „Ce este mai bine, a mărturisi Crucea ori a sluji la zei? Mărturisirea noastră este semn de bărbăție și dovadă a defăimării morții, iar zeii voștri sunt plini de patimi. Apoi ce este mai bun, a zice că Cuvântul lui Dumnezeu nu S-a schimbat, ci același fiind a luat trup omenesc, pentru mântuirea și facerea de bine a oamenilor; ca apoi, făcându-Se părtaș nașterii omenești, să facă pe oameni a se împărtăși firii dumnezeiești celei gândite? Ori a asemăna în cele necuvântătoare pe Dumnezeu și pentru aceasta a cinsti pe cele cu câte patru picioare și pe târâtoare, precum și închipuiri de oameni? Acestea sunt cinstirile voastre, ale celor înțelepți. Cum îndrăzniți a ne batjocori pe noi, care zicem că Hristos S-a arătat om? Când voi dintr-aceasta, adică din minte hotărând pe suflet, ziceți că S-a rătăcit și a căzut din înălțimea cerurilor în trup. Apoi ziceți că ar fi nu numai în trup omenesc, ci și în cele cu câte patru picioare și chiar în cele târâtoare Se mută; pe când credința noastră zice că pentru mântuirea oamenilor a fost venirea lui Hristos. Dar voi vă rătăciți, vorbind despre sufletul nenăscut și noi credem în puterea și în iubirea de oameni a lui Dumnezeu.
Iar voi ziceți despre suflet că este schimbăcios și de aceea și mintea însăși o numiți schimbăcioasă; cum este icoana, așa trebuie să fie și acela a căruia este icoana. Și când despre minte socotiți unele ca acestea, aduceți-vă aminte că și împotriva Tatălui huliți cu mintea. Iar vorbind despre Cruce, voi aduceți vrăjmășia de la cei răi; dar noi răbdăm crucea și nu ne temem de moarte, în orice chip ar fi adusă asupra noastră. Voi băsmuiți rătăcirile lui Osiris și ale Isidei, bântuielile lui Tifon și fugirea lui Cronos, înghițirea de fii și uciderea de părinți. Acestea sunt cele înțelepte ale voastre și batjocorind Crucea, nu vă minunați de Înviere. Vorbind de Cruce, aduceți-vă aminte de morții care s-au sculat și de orbii care au văzut, de slăbănogii care s-au tămăduit, de leproșii care s-au curățit, de umblarea pe mare ca pe uscat și despre celelalte semne și minuni care arată pe Hristos nu numai om, ci și Dumnezeu; dar mi se pare că vă nedreptățiți pe voi și nu citiți cu dinadinsul Scripturile noastre; citiți însă și vedeți că cele ce a făcut Hristos Îl arată Dumnezeu, Care a venit pentru mântuirea oamenilor, și voi nu credeți.
Dar spuneți-ne și nouă pe ale voastre și ce ați putea zice despre cei necuvântători și despre necuvântarea și sălbăticia lor? Căci dacă, precum aud, ziceți că Persefona este pământ, că Hefaistos a ologit în foc, că Hera este în aer, Apolon în soare, Artemida în lună, iar Poseidon în mare, cu acestea nu cinstiți pe Dumnezeu, ci slujiți zidirii mai vârtos decât Celui Care a zidit pe toate. Dacă – după cum ziceți – este bună zidirea, le socotiți împreună cu noi acelea, dar se cădea să nu socotiți făptura ca zei și să nu dați făpturilor cinstea ce se cuvine Ziditorului; ci vedeți-vă pe voi înșivă, că cinstea mai-marelui meșter o dați casei cea făcută de dânsul, și pe a voievodului, la ostaș. Dar ce răspundeți la acestea? Ca să cunoaștem dacă Crucea are ceva vrednic de batjocorire”.
Iar ei nedumerind-se și întorcându-se încoace și încolo, Antonie zâmbind a zis: „Acestea au mustrare de la sine; dar de vreme ce voi vă rezemați mai mult pe cuvintele cele doveditoare și, având acest meșteșug, nu voiți a crede fără dovada cea din cuvinte, spuneți-mi mai întâi lucrurile și mai ales cunoștința cea despre Dumnezeu cu de-amănuntul. Cum o putem dobândi? Prin dovada cuvintelor, ori prin lucrarea credinței? Ce este mai veche: credința prin lucrare ori dovada prin cuvinte?”.
Ei au răspuns: „Că mai veche este credința prin lucrare și că aceasta este cunoștința cea cu dinadinsul”. Antonie a zis: „Bine ați zis că credința iese din așezământul sufletului, iar dialectica iese din meșteșugul celor alcătuite; deci, celor cărora le stă de față lucrarea prin credință, acestora nu le este de nevoie sau poate de prisos dovada prin cuvinte; pentru că ceea ce noi din credință înțelegem, aceasta voi prin cuvinte vă sârguiți a o întări și de multe ori nu puteți nici a grăi acelea pe care noi le înțelegem. Pentru aceea este mai bună și mai tare lucrarea prin credință, decât silogismele voastre sofisticești; deci noi, creștinii, nu facem taină din înțelepciunea cuvintelor elinești, ci în puterea credinței ce ni se dă de la Dumnezeu, prin Iisus Hristos. Și cum că adevărat este cuvântul, iată acum noi, neînvățându-ne carte, credem în Dumnezeu și cunoaștem prin făpturile Sale purtarea Sa de grijă pentru toate; și cum că credința noastră este lucrătoare, iată acum noi ne rezemăm pe credința în Hristos; iar lupta cu cuvinte sofisticești și nălucirile idolilor, ce sunt la voi, se surpă și se strică, dar credința noastră se întinde pretutindeni. Voi, făcând silogisme și sofisticind, nu întoarceți pe oameni de la creștinism la elinism; iar noi, învățând credința lui Hristos, vă arătăm slăbiciunea voastră, pentru că toți cunosc pe Hristos și că este Dumnezeu și Fiul lui Dumnezeu. Voi, prin basmele voastre, nu împiedicați învățătura lui Hristos; noi, numind pe Hristos Cel răstignit, pe toți diavolii îi gonim, de care voi vă temeți ca de niște dumnezei. Și unde se face semnul Crucii, slăbesc vrăjitoriile și încetează farmecele.
Deci spuneți-mi, unde este acum vrăjitoria voastră? Unde sunt descântecele egiptenilor? Unde sunt nălucirile magilor? Toate acestea au încetat și neputincioase s-au făcut de când s-a ivit Crucea lui Hristos. Oare aceasta este vrednică de batjocorire? Ori mai ales ale voastre, cele surpate și dovedite ca nelucrătoare, sunt neputincioase? Pentru că și acesta este lucru minunat, că ale voastre niciodată nu au fost prigonite, ci și de oameni prin cetăți se cinstesc, iar ai lui Hristos sunt prigoniți. Totuși, mai mult ale noastre decât ale voastre înfloresc și se înmulțesc; și ale voastre, lăudate fiind și încuiate, se strică. Credința și învățătura lui Hristos, care este batjocorită de voi și prigonită de împărați, a umplut lumea. Căci, când a strălucit cunoștința de Dumnezeu? Sau când întreaga înțelepciune și fapta bună a fecioriei s-a arătat? Când s-a defăimat moartea? Negreșit numai când Crucea lui Hristos a venit. Nimeni nu se îndoiește de aceasta văzând pe mucenici defăimând moartea pentru Hristos sau văzând pe fecioarele Bisericii păzindu-și trupurile pentru Hristos curate și neîntinate.
Sunt destule semnele acestea ca să se arate cum singură credința cea întru Hristos este adevărată, pentru cinstirea lui Dumnezeu. Dar voi încă nu credeți, ci căutați adevărul prin silogismele cele din cuvinte, iar noi biruim nu prin cuvintele elinești ale înțelepciunii, precum a zis învățătorul vostru, ci ne plecăm credinței, luând din ea dovada cuvintelor și a silogismelor. Iată, sunt de față aici cei care pătimesc de la diavoli – căci erau unii care veniseră la dânsul și erau supărați de diavoli; pe aceia aducându-i în mijloc, a zis: „Ori voi, cu silogismele voastre sau cu orice meșteșug voiți și cu orice vrăjitorie, chemați pe idolii voștri și curățiți-i pe dânșii, iar dacă nu puteți, conteniți lupta împotriva noastră și veți vedea puterea Crucii lui Hristos”.
Zicând acestea, a chemat Numele lui Hristos și a pecetluit pe cei care pătimeau cu semnul Sfintei Cruci de două și de trei ori și îndată au stat oamenii întregi la minte, sănătoși, fiind întregi cu sufletul și mulțumind Domnului. Iar cei care se numeau filosofi se minunau și cu adevărat se înspăimântau de priceperea bărbatului aceluia și de semnul ce a făcut. Iar Antonie a zis: „Ce vă minunați de aceasta, nu suntem noi cei care facem unele ca acestea, ci Hristos este Cel Care le face, întru cei care cred în El. Deci credeți și voi și veți vedea că nu avem meșteșug de vorbe, ci de credință, care prin dragostea cea către Hristos se lucrează; pe care dacă o veți avea și voi, nu veți mai căuta prin dovezile cuvintelor, ci veți socoti că este destulă credința cea întru Hristos”.
Acestea a spus Antonie către filozofii care voiau să batjocorească propovăduirea Crucii. Iar ei minunându-se de acestea, s-au dus sărutându-l și mărturisind că s-au folosit de la dânsul. Deci a ajuns până la împărați vestea despre Antonie. Căci înștiințându-se de acestea Constantin Augustul (306-337), cum și fiii lui, Constanțiu (337-361) și Constans (337-350), se rugau a primi răspunsuri de la dânsul. Dar nici scrisorile nu le ținea în seamă dânsul, nici se bucura de trimiteri. Ci același era, precum fusese mai înainte de a-i scrie împărații. Și după ce i s-au adus scrisorile, a chemat pe monahi și a zis către dânșii: „Nu vă minunați că vă scrie împăratul, că este om și el, ci mai cu seamă că Dumnezeu a scris Lege oamenilor și prin Fiul Său a grăit nouă”. Deci voia să nu primească scrisorile, spunând: „Eu nu știu să scriu răspunsuri către niște fețe ca acestea”. Dar fiind îndemnat de monahi și zicând că împărații sunt creștini și nu se cuvine să fie defăimați, a poruncit să se citească scrisorile. Apoi a scris și răspunsuri, lăudându-i că ei cred și se închină lui Hristos; deci îi sfătuia cele către mântuire și să nu socotească a fi lucruri mari cele de față, și mai cu seamă a-și aduce aminte de Judecata ce va să fie. Și să știe că numai Hristos este Împărat adevărat și veșnic. Apoi îi ruga pe dânșii să fie iubitori de oameni și să aibă grijă de dreptate și de săraci. Iar împărații, primindu-i răspunsurile, se bucurară.
El era iubit de toți și toți se rugau să-l aibă pe dânsul părinte. În felul acesta fiind cunoscut, s-a întors iarăși în muntele cel dinăuntru, ținându-se de pustnicia și nevoința cea obișnuită; și de multe ori șezând împreună cu cei care veneau la dânsul, avea vedenii, precum în profeția lui Daniil este scris. Apoi și după un ceas vorbea tot aceleași cu frații cei care erau cu dânsul. Iar ei îl cunoșteau pe dânsul că avusese vedenii. Pentru că și cele ce se întâmplau în Egipt de multe ori, fiind în munte, le-a povestit lui Serapion episcopul, care vedea pe Antonie îndeletnicindu-se în vedenie.
Deci într-o vreme, fiind în vedenie, suspina, apoi după câtva timp, întorcându-se către cei care erau împreună cu dânsul și cutremurându-se, s-a sculat și s-a rugat; apoi, plecându-și genunchii, a rămas așa mult timp, iar după aceea s-a sculat bătrânul plângând. Înfricoșându-se cei care erau cu dânsul, îl rugau să le arate cele văzute de dânsul, supărându-l și silindu-l să le spună; atunci el, suspinând tare, a spus către dânșii: „O, fiilor, ar fi fost să mor mai înainte de a mi se face vedenia aceasta”. Iar ei, iarăși rugându-l să le spună cele ce a văzut el, lăcrimând, a zis: „O urgie are să cuprindă Biserica și are să fie dată oamenilor celor ca dobitoacele necuvântătoare. Am văzut Sfânta Masă a Bisericii și împrejurul ei stând catâri pretutindeni, dând cu picioarele celor dinăuntru ca și cum s-ar fi făcut niște azvârlituri de picioare ale dobitoacelor ce umblă fără de rânduială”. Deci atunci suspinam că am auzit un glas zicând: „Se va defăima altarul Meu”. Acestea le-a văzut bătrânul și după doi ani s-a și întâmplat năvălirea arienilor și răpirea Bisericilor, când și vasele cu sila răpindu-le făceau să fie purtate de mâini păgânești; când și pe păgânii de la prăvălii îi sileau să-i aducă cu dânșii și, fiind ei de față, jucau deasupra Mesei precum voiau.
Atunci toți am cunoscut că azvârliturile de picioare ale catârilor, vestite lui Antonie înainte, acum arienii le lucrau ca dobitoacele. După ce a văzut această vedenie, a mângâiat pe cei care erau cu dânsul, zicându-le: „Nu vă mâhniți, fiilor, că precum S-a mâniat Domnul, așa Se va milostivi iarăși și degrabă își va lua Biserica podoaba sa, va străluci după obicei și veți vedea pe cei izgoniți așezați iarăși la locurile lor, iar păgânătatea ducându-se și ascunzându-se în cuiburile sale; apoi dreapta credință, biruind, va avea toată libertatea pretutindeni; numai să nu vă uniți cu arienii, că nu este a apostolilor învățătura aceasta, ci a diavolilor și a tatălui lor, învățătură care este stearpă, dobitocească și a minții celei nedrepte, precum este necuvântarea catârilor”.
Deci acestea sunt lucrurile, minunile și vederile lui Antonie; și se cade a le crede, căci dacă printr-un om s-au făcut atâtea minuni, a Mântuitorului este făgăduința care zice: Dacă veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acesta „Mută-te de aici!”, și se va muta; și nimic nu va fi cu neputință vouă, și iarăși: Amin, amin zic vouă, dacă veți cere ceva de la Tatăl în Numele Meu, se va da. Apoi El este Cel Care a zis ucenicilor Săi și tuturor celor care cred într-Însul: „Pe cei bolnavi vindecați-i, pe diavoli scoateți-i, în dar ați luat, în dar să dați”.
Deci Antonie a tămăduit pe cei bolnavi nu poruncind, ci rugându-se și amintind Numele Domnului, încât tuturor s-a arătat că nu el era cel care făcea, ci Domnul, Care prin Antonie Se milostivea și tămăduia pe cei care pătimeau. Ale lui erau numai rugăciunea, pustnicia și nevoința, pentru care, șezând în munte, se bucura prin vedeniile cele dumnezeiești, dar se mâhnea fiind supărat și tras afară în muntele cel de jos.
Chiar judecătorii îl rugau să se pogoare din munte, fiindcă nu era cu putință să se suie ei acolo, pentru că le urmau mulți dintre cei care se judecau. Astfel îl rugau să vină numai să-l vadă, dar el se abătea de la căile ce duc către aceștia. Ei însă trimiteau pe cei care erau vinovați, ca măcar pentru mila acestora să se pogoare. Deci, pătimind necazuri și văzându-i pe dânșii tânguindu-se, venea în muntele cel mai de jos. Și nu era nefolositoare osteneala și supărarea lui, că venirea lui se făcea multora spre folos și facere de bine; căci și judecătorilor le folosea, sfătuindu-i să aleagă dreptatea mai mult decât toate, să se teamă de Dumnezeu și să știe că judecata cu care vor judeca, cu aceea se vor judeca. Cu toate acestea, iubea viețuirea din munte mai mult decât toate acestea.
Deci, într-o vreme o supărare ca aceasta pătimind de la cei care aveau nevoie de el, chiar voievodul l-a rugat să se pogoare; apoi venind și vorbind de ajuns cele despre mântuire, el zicea că nu poate să întârzie cu dânșii, spunându-le: „Precum peștii stând pe pământ uscat mor, așa și monahii, stând împreună cu voi și petrecând, se slăbănogesc; deci se cade a merge, precum pornește peștele spre mare, așa și noi spre munte, ca nu cumva, stând, să uităm cele dinlăuntru”. Voievodul auzind acestea de la dânsul și încă multe altele, apoi minunându-se, a zis: „Cu adevărat este robul lui Dumnezeu, că de unde are atâta minte, de nu ar fi fost iubit de Dumnezeu?”.
Un alt împărat, cu numele Valens (364-378), prigonea pe creștini pentru iubirea ce avea față de arienii cei cu nume rău. Și era atât de crud, încât bătea și pe fecioare și pe monahi îi dezgolea și îi chinuia; Antonie, auzind acestea, a trimis la dânsul o scrisoare, care avea cuprinsul acesta: „Văd o urgie venind asupra ta; încetează de a prigoni pe creștini, ca nu cumva să te ajungă urgia, care acum are să vină peste tine”.
Valens, primind scrisoarea și citind-o, a râs și scuipând-o, a lepădat-o jos, iar pe cei care au adus-o i-a ocărât, poruncindu-le să vestească lui Antonie acestea: „Fiindcă te îngrijești de monahi, te voi izgoni acum și pe tine”. Dar n-au trecut cinci zile și l-a ajuns urgia, că în întâia latură a Alexandriei, care se numește Hereia, au ieșit însuși Valens și Nestorie, eparhul Egiptului, amândoi fiind pe cai, care erau ai lui Valens și mai blânzi decât toți cei ce se hrăneau la dânsul; deci neajungând ei la locul pomenit, au început caii a se juca unul cu altul, după cum erau obișnuiți, și numaidecât cel mai blând, pe care era Nestorie, apucând cu gura pe Valens și dându-l jos de pe calul lui, a căzut peste el și cu dinții i-a zdrobit coapsele, încât când a fost adus în cetate, după trei zile a murit.
Atunci toți s-au minunat că ceea ce a spus Antonie mai înainte s-a împlinit. Deci așa dojenind pe cei răi, iar pe cei buni care erau la dânsul atât îi sfătuia, încât uita îndată a judeca și fericea pe cei care se leapădă și se depărtează de viața aceasta și de grijile lumești. Astfel, pe cei nedreptățiți îi părtinea, încât socotea că nu alții, ci el însuși era cel care pătimea. Deci el era de folos tuturor, încât mulți dintre ostași și dintre cei care aveau averi multe se lepădau de greutățile vieții și se făceau monahi.
Cu adevărat era ca un doctor dat Egiptului de Dumnezeu; căci cine se ducea mâhnit la dânsul și nu se întorcea bucurându-se? Cine venea la dânsul plângând pe cei morți și nu părăsea îndată plânsul? Cine venea mâniat și nu se schimba îndată în prietenie și iubire? Care sărac necăjit alerga la dânsul și, văzându-l, nu defăima îndată bogăția? Care monah, împuținându-se cu sufletul și alergând la dânsul, nu se făcea cu mult mai tare și mai sârguitor? Care tânăr venind în munte și privind la Antonie nu se lepăda îndată de dezmierdări și nu iubea înțelepciunea? Cine venea la dânsul ispitit de diavoli și nu se izbăvea? Cine era supărat de gânduri și nu se alina cu cugetul? Iscusirea aceasta a lui Antonie era mare, că după cum am zis mai înainte avea darul deslușirii duhurilor, cunoștea mișcările lor și după sârguința și pornirea pe care o avea cineva îl cunoștea pe dânsul.
Nu numai că nu-l batjocoreau, ci și pe cei supărați de ei prin gânduri îi învăța cum să poată răsturna bântuielile acelora, povestindu-ne neputințele și vicleniile diavolilor. Deci fiecare, ca și cum s-ar fi pregătit de luptă, se pogora de la el îndrăznind asupra diavolului și a slugilor lui. Iar fecioarele care aveau logodnici, văzând pe Antonie, pe acea parte de râu rămâneau fecioare lui Hristos. Apoi veneau la dânsul și de prin părțile din afară, iar aceștia împreună cu toți, folosindu-se, se întorceau ca de la un părinte; dar după ce a adormit el, toți rămânând sărmani de părintele lor, se mângâiau prin pomenirea lui, știind sfătuirile și dojenile lui.
Iar în ce fel a fost sfârșitul vieții lui cu cuviință este și mie a rosti, și vouă celor care doriți a auzi, că și acest lucru al lui s-a făcut iubit.
După obiceiul său, cerceta pe monahii din muntele de jos și înștiințându-se prin descoperire dumnezeiască despre sfârșitul său, a grăit fraților: „Aceasta este cercetarea cea mai de pe urmă, făcută de mine vouă și mă îndoiesc de vă voi mai vedea iarăși în viața aceasta. Că vremea a sosit ca să mă dezleg de aici, că sunt de aproape o sută și cinci ani”. Deci auzind ei acestea, plângeau, îmbrățișau și sărutau pe bătrân. Iar el bucurându-se, ca și cum dintr-o țară străină ar merge la cetatea sa, le vorbea și le poruncea:
„Să nu vă leneviți întru osteneală, nici să vă necăjiți întru pustnicie, ci să trăiți ca și cum în fiecare zi ați fi gata de moarte; apoi să vă sârguiți, după cum am zis mai înainte, a păzi sufletul de gândurile cele întinate; să aveți râvnă către sfinți și să nu vă apropiați de schismaticii meletieni; știți viclenia, răutatea și voința lor cea rea. Nici să aveți vreun prieteșug cu arienii, că și păgânătatea acestora tuturor este arătată. Nici căutând la judecătorii cei care părtinesc lor să vă tulburați, că va înceta nălucirea lor cea stricăcioasă în puțină vreme. Deci păziți-vă curați, și mai cu seamă de aceștia păziți predania părinților, și prin urmare credința cea dreaptă întru Domnul nostru Iisus Hristos, pe care din Scripturi ați învățat-o și de la mine v-ați adus aminte”.
Dar frații silindu-l să rămână la dânșii și acolo să se săvârșească, el n-a vrut. Pentru că egiptenii aveau obiceiul ca trupurile bărbaților celor îmbunătățiți, mai ales ale sfinților mucenici, a le învălui și înfășura în giulgiuri, dar nu a le acoperi sub pământ, ci a le pune pe paturi și a le păstra înăuntru la dânșii, socotind că prin aceasta cinstesc pe cei răposați. Iar Antonie de multe ori ruga pentru aceasta și pe episcopi, să poruncească poporului, așijderea și pe femei le sfătuia, zicând: „Lucrul acesta nu este legiuit, ci cu totul necuvios; pentru că și trupurile patriarhilor, ale prorocilor, până acum se păzesc în morminte; și încă și Trupul Domnului în mormânt s-a pus și punând piatră peste ușa mormântului, L-a ascuns până când a înviat a treia zi”. Și acestea zicându-le, le spuse că păcătuiesc cei care după moarte nu ascund trupurile celor care se săvârșesc; chiar de ar fi și sfânt; căci ce este mai mare și mai sfânt ca Trupul Domnului și Care totuși s-a pus în mormânt?
Deci mulți, ascultându-l, puneau trupurile sub pământ și mulțumeau Domnului, căci bine au fost învățați de dânsul. Aceasta cunoscând-o și temându-se ca nu cumva să nu facă și cu trupul lui astfel, s-a grăbit a ieși, sfătuind și învățând cele cuviincioase pe monahii cei din muntele acela. Și suindu-se în muntele unde se obișnuise a petrece, după puțină vreme s-a îmbolnăvit. Chemând pe cei doi monahi care fuseseră împreună cu el cincisprezece ani, nevoindu-se și slujindu-i la bătrânețe, ale căror nume erau Macarie și Plotin, a zis către dânșii:
„Eu, o, fiilor, precum este scris mă duc pe calea părinților, căci mă văd singur chemat de Domnul; iar voi treziți-vă, ca pustnicia voastră cea veche să nu o pierdeți, ci ca și cum ați face început de pustnicie, așa sârguiți-vă să păziți osârdia voastră întreagă. Că știți pe diavolii cei ce vă bântuiesc, știți cum sunt de sălbatici, dar neputincioși cu puterea; deci nu vă temeți de dânșii, ci mai vârtos să credeți în Hristos de-a pururea. Apoi, ca și cum fiecare ați muri, așa să viețuiți, luând aminte și pomenind sfătuirile pe care le-ați auzit de la mine. Nici o împărtășire să nu aveți cu schismaticii, nici cu ereticii arieni, că știți că și eu mă abăteam și mă feream de aceștia pentru eresul lor cel de Hristos urâtor și rău credincios; ci sârguiți-vă mai cu seamă de-a pururea a vă împreuna mai întâi cu Domnul, apoi cu sfinții; ca astfel, după moarte, întru veșnicele locașuri ca pe niște prieteni cunoscuți să vă primească și sfinții pe voi. Acestea gândiți-le, acestea cugetați-le și de aveți vreo purtare de grijă pentru mine, mă veți avea ca pe un părinte al vostru; dar să nu lăsați pe nimeni să ia trupul meu și să-l ducă în Egipt, ca nu cumva să-l pună în casele lor, după cum au obicei, căci pentru aceasta am venit aici în munte.
Știți cum de-a pururea opream pe cei care fac aceasta și le porunceam să înceteze un obicei ca acesta; deci, voi îngropați trupul meu și sub pământ ascundeți-l. Apoi să păziți taina între voi, ca nimeni să nu știe locul, afară de voi singuri. Iar eu la învierea morților îl voi lua nestricăcios de la Mântuitorul. Împărțiți hainele mele și dați lui Atanasie episcopul un cojoc și haina pe care o așterneam, pe care el mi-a dat-o nefolosită, iar la mine s-a învechit. Celălalt cojoc dați-l lui Serapion, episcopul; voi țineți haina cea de păr, și mântuiți-vă, fiilor, fiți sănătoși; că Antonie acum se mută și nu mai este împreună cu voi”.
După ce zise acestea și pe aceia i-a sărutat ca pe niște prieteni, au văzut îngerii care veniră la dânsul și, bucurându-se de dânșii, el și-a întins picioarele și zăcând cu fața în sus se arăta vesel; după aceea și-a dat sufletul și s-a dus la Sfinții Părinți. Iar ucenicii lui, precum le dăduse poruncă, înfășurându-l și îngropându-l, au ascuns trupul lui sub pământ. Și nimeni nu știe până acum unde este ascuns, afară de cei doi ucenici ai lui. Deci luând ei cojocul fericitului Antonie și haina cea purtată de dânsul, ca pe un mare odor o păstrau. Căci văzându-le cineva, ca pe însuși Antonie le vedea. Apoi îmbrăcându-se cu ele, ca și sfătuirile lui le purtau cu bucurie.
Acesta este începutul pustniciei și al nevoințelor lui Antonie, acesta este și sfârșitul vieții lui trupești. Acestea sunt încă mici pe lângă fapta cea bună a aceluia, dar dintre acestea puteți socoti și voi cum era omul lui Dumnezeu, Antonie, din tinerețe până la atâta vârstă, mereu păzindu-și sârguința pustniciei și a nevoinței.
El nici de bătrânețe nu se biruia, ca să mănânce bucate mai grase, nici pentru slăbiciunea trupului său nu și-a schimbat chipul îmbrăcămintei sau măcar să-și spele picioarele cu apă. Și cu toate acestea, cu trupul său a rămas nevătămat. Pentru că ochii îi avea nevătămați și întregi, văzând bine, și din dinți nici unul nu i-a căzut, decât numai unii s-au tocit până la gingii pentru multa vârstă; apoi cu picioarele și cu mâinile a rămas sănătos; și, pe scurt zicând, se arăta mai bine și mai sârguitor decât toți cei care întrebuințau multe feluri de hrană și multe feluri de haine. Deci pretutindeni era vestit și de toți era lăudat și încă dorit de cei care nu-l văzuseră.
Acesta este semnul faptei bune și al sufletului său iubitor de Dumnezeu. Căci nu din scripturile lui, nici din înțelepciunea cea din afară, nici pentru oarecare meșteșug, ci pentru singură cinstirea de Dumnezeu, nu poate tăgădui nimeni. Căci s-a auzit de el în Spania, în Galia, la Roma, în Africa, el care era ascuns și ședea în munți. Cine, dar, dacă nu Dumnezeu, a fost Acela Care pretutindeni face cunoscuți pe oamenii Săi și Care de la început a făgăduit aceasta lui Antonie? Căci deși ei pe ascuns și în taină lucrează fapte bune, deși ei voiesc a se tăinui, Domnul ca pe niște luminători îi arată tuturor. Ca astfel să cunoască cei care aud că este cu putință a se împlini poruncile lui Dumnezeu și a avea râvnă către fapta cea bună.
Deci citiți-le acestea și celorlalți frați, ca să învețe cum trebuie să fie viața monahilor și să se încredințeze că Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos va proslăvi pe cei care-L proslăvesc, și pe cei care slujesc Lui până la sfârșit; apoi nu numai întru Împărăția Cerului îi duce, ci și aici fiind ascunși și sârguindu-se a se lepăda și de cele dintr-însa, îi face arătați și vestiți, atât pentru fapta bună a lor, cum și pentru folosul tuturor celorlalți.
Iar dacă va fi trebuință, chiar și păgânilor citiți-le, că măcar așa să cunoască cum că nu numai Domnul nostru Iisus Hristos – Care este Fiul lui Dumnezeu –, ci și cei care-I slujesc Lui curat și adevărat și cred cu bună cinstire în El gonesc pe diavoli, pe care elinii îi socotesc că sunt zei; deci pe aceștia creștinii îi vădesc nu numai că nu sunt zei, dar îi gonesc ca pe cei ce sunt amăgitori și stricători ai oamenilor. Lui Hristos Iisus Domnul nostru I se cuvine slavă în vecii vecilor. Amin.
ÎNSEMNARE
Afară de această viaţă, scrisă de marele Atanasie, se află şi lucrările Cuviosului Antonie (Socrate, în Istoria sa bisericească, cartea a IV-a, cap. 23, iată ce spune: A venit cineva dintre cei înţelepţi la dreptul Antonie şi a zis către dânsul: „Cum rabzi, o, părinte, fiind lipsit de mângâierea cea din cărţi?”. Antonie i-a răspuns: „Cartea mea, o, filozofule, este firea celor văzute, şi de faţă îmi este, când voiesc a citi cuvintele lui Dumnezeu”), cum şi folositoare povestiri despre dânsul; cum a aflat în pustie pe Cuviosul Pavel Tebeul, cum pe alt Pavel, care se numea smeritul, l-a primit şi la calea mântuirii l-a povăţuit. Cum a văzut pe înger în chip de monah, împletind coşniţe, şi sculându-se la rugăciune, şi iarăşi lucrând, şi iarăşi rugându-se. Cum a văzut pe diavolul întinzându-şi cursele sale prin lume şi a auzit glas spunând că numai smerenia ne scapă de cursele acelea; şi altele vei afla în Pateric despre cuviosul acesta. La sfârşit şi în această povestire se află despre dânsul, cum diavolul, în chip de om, a venit la dânsul, vrând să se pocăiască; pentru care pricină se scrie astfel:
Marele între părinţii cei desăvârşiţi, Cuviosul Antonie, era înainte-văzător şi trecând prin ispitele diavoleşti, de nimic socotea meşteşugirile lor, nici nu se supăra de dânşii, ci de multe ori vedea cu ochii cei simţitori chiar îngeri şi diavoli cum se îngrijesc, îndeletnicindu-se pentru viaţa omenească, fiecare dintre dânşii nevoindu-se ca să întoarcă pe oameni la a sa parte. Apoi atât de mare şi înalt era întru fapte bune, încât dosădea şi batjocorea duhurile cele necurate. De multe ori le şi depărta, aducându-le aminte de surparea lor cea din cer şi de chinul ce va să fie lor în focul cel veşnic.
Deci, s-a întâmplat odată un lucru ca acesta: Doi diavoli s-au sfătuit ca să vină la el, zicând între ei că nimeni nu îndrăzneşte să se apropie, căci se temea ca nu cumva să fie rănit de dânsul; pentru că venise bătrânul în mare nepătimire şi în viaţa cea desăvârşită şi se întărise cu Sfântul Duh. Deci, unul dintre diavoli a zis către celălalt prieten al său: „Frate Zerefere, aşa era numele acelui diavol, oare de s-ar pocăi cineva dintre noi l-ar primi Dumnezeu întru pocăinţă? Oare se poate să fie aşa sau nu?”. Răspuns-a celălalt: „Cine poate să ştie aceasta?”. Iar Zerefer i-a zis: „Mi se va da voie să merg la Antonie, bătrânul care nu se teme de noi, şi de la dânsul să mă încredinţez de aceasta?”.
Celălalt a răspuns: „Mergi, dar te fereşte cu dinadinsul, fiindcă bătrânul este înainte-văzător şi va cunoaşte ispitirea ta şi nu va voi să întrebe de aceasta pe Dumnezeu; însă mergi, doar cumva vei câştiga dorirea”. Atunci, mergând Zerefer la Antonie, s-a închipuit în om şi a început a plânge şi a se tângui înaintea lui. Iar Dumnezeu vrând să arate cum că nu se întoarce dinspre cei care voiesc să se pocăiască, ci pe toţi cei care aleargă la El îi primeşte – prin aceasta dând chip omului celui păcătos, că diavolul începătorul răutăţii, de s-ar pocăi cu adevărat, nu l-ar întoarce –, a tăinuit aceasta o vreme de bătrânul, ca să nu cunoască sfatul diavolesc. Drept aceea, vedea cuviosul pe cel ce venise la dânsul ca pe un om, iar nu ca pe un diavol, şi i-a zis: „Ce plângi aşa, tânguindu-te din inimă, omule, sfărâmându-mi şi al meu suflet cu lacrimile tale cele multe?”.
Iar diavolul cel viclean a răspuns: „Eu, sfinte părinte, nu sunt om, ci diavol, pentru mulţimea fărădelegilor mele”. Iar bătrânul l-a întrebat: „Şi ce voieşti ca să-ţi fac ţie, frate?”. Şi i-a zis diavolul: „De nimic altceva nu mă rog ţie, sfinte părinte, fără numai să te rogi lui Dumnezeu cu dinadinsul ca adică să-ţi arate ţie de va primi pe diavolul întru pocăinţă sau cu totul nu-i trebuieşte Lui? Pentru că de va primi pe acela, apoi şi pe mine, cel care am făcut lucruri asemenea ca acela, mă va primi”. Bătrânul i-a răspuns: „Precum voieşti voi face, încă să te duci astăzi la casa ta, iar dimineaţă să vii aici şi-ţi voi spune ce va porunci Domnul despre aceasta”.
Ducându-se diavolul, şi sosind noaptea, şi-a ridicat bătrânul cuvioasele sale mâini spre cer şi s-a rugat lui Dumnezeu, Iubitorul de oameni, ca să-i arate lui de va primi pe diavolul întorcându-se la pocăinţă. Şi îndată îngerul Domnului stând înaintea lui, i-a zis: „Aşa grăieşte Domnul, Dumnezeul nostru: Pentru ce rogi a Mea stăpânire pentru diavol? Pentru că acela a venit cu vicleşug să te ispitească”. Şi a zis bătrânul către înger: „De ce nu mi-a descoperit Domnul Dumnezeu, ci a ascuns aceasta de către mine, ca să nu cunosc vicleşugul diavolesc?”.
Îngerul i-a zis: „Să nu te tulburi de lucrul acesta, căci este o minune a lui Dumnezeu, spre folosul celor care greşesc; ca adică să nu deznădăjduiască păcătoşii care fac multe fărădelegi, ci să vină întru pocăinţă, ştiind că de către nici unul nu Se întoarce Preabunul Dumnezeu, când vine la El, chiar când acel diavol vrăjmaş ar veni cu adevărat; drept aceea, când va veni la tine să te ispitească şi te va întreba, să nu te sminteşti de el, ci să-i zici astfel: «Vezi că Iubitorul de oameni Dumnezeu niciodată nu Se întoarce de către cel care vine la El, chiar dacă diavolul ar veni; iată, făgăduieşte a te primi şi pe tine, numai de vei păzi cele poruncite de El».
Iar când te va întreba: «Care sunt cele poruncite de El?», să-i zici că astfel grăieşte Domnul Dumnezeu: «Te ştiu pe tine cine eşti şi de unde ai venit ispitindu-mă, căci tu ai răutatea cea veche şi nu poţi să fii bunătate nouă, fiind începător de mult al răului şi acum nu vei începe a face binele. Ci deprinzându-te cu mândria, cum vei putea a te smeri cu pocăinţă şi a face milă? Dar ca să nu ai acest răspuns în ziua Judecăţii, căci voiai să te pocăieşti şi nu te-a primit Dumnezeu, iată şi ţie îţi pune pocăinţă Bunul şi Milostivul Dumnezeu, numai dacă vei voi, pentru că zice să săvârşeşti trei ani stând la un loc, şi întorcându-te spre răsărit, ziua şi noaptea, să strigi cu glas mare, şi să zici astfel: Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, răutatea cea veche! Iar aceasta să o zici de 100 de ori. Şi iarăşi altă rugăciune: Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, care sunt înşelăciunea cea întunecată; la fel de 100 de ori să o zici. Şi iarăşi: Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, uriciunea pustiirii, să o zici de 100 de ori, şi astfel să strigi către Domnul neîncetat; căci nu ai alcătuire trupească, ca să te osteneşti sau să slăbeşti. Şi după ce vei săvîrşi aceasta cu gând smerit, atunci vei fi primit în rânduiala ta cea dintâi, şi te vei număra cu îngerii lui Dumnezeu».
Şi de va făgădui demonul a face aceasta, să-l primeşti întru pocăinţă; dar ştiu că răutatea cea veche nu poate fi bunătate. Să se scrie aceasta neamurilor celor mai de pe urmă, ca adică să nu se deznădăjduiască păcătoşii care voiesc să vină întru pocăinţă, pentru că foarte cu înlesnire se vor încredinţa oamenii dintr-această pricină a nu se deznădăjdui de a lor mântuire”. Aceasta zicând îngerul către Cuviosul Antonie, s-a suit la cer. A doua zi a venit diavolul şi a început de departe a se tângui, ca şi cum plângea în chip de om, şi venind la bătrânul, s-a înclinat. Bătrânul dinţii nu i-a văzut, ci în mintea să îi zicea: „Rău ai venit, mincinosule diavole, scorpie, începătorule al răutăţilor, răutate veche, şarpe prea viclean”.
Apoi sfântul i-a zis: „M-am rugat Domnului Dumnezeului meu, precum ţi-am făgăduit, şi te primeşte întru pocăinţă, de vei primi cele ce prin mine îţi porunceşte Stăpânul şi Atotputernicul”. Diavolul a zis: „Şi care sunt cele ce a poruncit Dumnezeu să le fac?”. Bătrânul a răspuns: „Ţi-a poruncit Dumnezeu astfel: Să stai la un loc trei ani nemişcat, privind spre răsărit şi strigând ziua şi noaptea: Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, răutatea cea veche; zicând aceasta de 100 de ori. Şi iarăşi de 100 de ori să zici: Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, uriciunea pustiirii; şi iarăşi de acelaşi număr de ori: Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, înşelăciunea cea întunecată. Şi când le vei face acestea, atunci te vei număra a fi cu îngerii lui Dumnezeu în aceeaşi slujbă, în care ai fost şi mai înainte”.
Iar Zerefer îndată lepădând acel înşelător chip al pocăinţei, a râs tare şi a zis bătrânului: „O! călugăre, eu de-aş fi voit a mă numi însumi răutatea veche, uriciunea pustiirii şi înşelăciune întunecată, apoi din început aş fi făcut aceasta, ca să mă fi tămăduit. Acum să mă numesc răutate veche? Să nu fie aceea; şi cine zice aceasta? Pentru că eu până acum sunt minunat întru isprăvi şi toţi temându-se, se supun mie; şi oare aş putea ca eu singur să mă numesc uriciunea pustiirii sau înşelăciune întunecată? Nicidecum, călugăre, căci încă stăpânesc pe cei păcătoşi şi ei mă iubesc; eu în inimile lor sunt şi ei umblă după voia mea; iar ca să fiu rob netrebnic şi prost prin pocăinţă nu voiesc, răule bătrân, nu, nu, să nu fie aceea: ca adică din cinstea cea mare să mă duc într-o necinste ca aceea”.
Acestea zicând şi strigând, diavolul s-a făcut nevăzut. Iar bătrânul, sculându-se la rugăciune, a mulţumit lui Dumnezeu, zicând: „Cu adevărat ai zis, Doamne, că răutatea veche nu poate fi bunătate nouă; începătorul răutăţilor făcător de bunătăţi noi nu se preface. Acestea, fraţilor, nu în deşert le-am sârguit a le spune vouă, ci ca să ştiţi bunătatea Stăpânului şi milostivirea Sa; căci dacă este gata ca şi pe diavol să-l primească prin pocăinţă, apoi cu cât mai ales pe om, pentru care Şi-a vărsat sângele. Eşti păcătos? Pocăieşte-te; iar de nu, apoi mai amar decât diavolii în veci te vei chinui în gheenă; nu că ai greşit, pentru că toţi greşim şi nimeni nu este fără de păcat decât numai Unul Dumnezeu, ci de vreme ce n-ai voit să te pocăieşti şi să te rogi Judecătorului mai înainte de sfârşitul tău; căci precum va afla moartea pe fiecare dintre noi, astfel ne va şi trimite acolo.
De vei muri fără pocăinţă, slujind diavolului în multe feluri de păcate, cu adevărat te vei osândi cu dânsul în focul cel veşnic, cel pregătit diavolului şi slugilor lui; iar dacă mai înainte de sfârşit, fugind de păcat, vei plăcea Domnului prin pocăinţă şi prin mărturisire, o, de câte bunătăţi te vei îndulci după sfârşit!; pentru că vei afla pe Judecătorul Milostiv şi te vei învrednici fericirii, cu îngerii cei luminaţi te vei sălăşlui, unde este frumuseţea cea negrăită a tuturor plăcuţilor, veselia şi bucuria cea pururea fiitoare; pe care fie nouă, tuturor, a le dobândi, întru Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia Se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
(Alcătuită de Sfântul Atanasie cel Mare, Arhiepiscopul Alexandriei, în limba greacă.)
Sursa: doxologia.ro