Povestea unei duminici cu adevărat cosmice

De Dna. Prof. Daniela Iacob

Duminică, 21 mai 2023, ziua Sfinților Împărați Constantin și Elena… Nici nu se putea altă zi mai potrivită, căci este ziua numelui meu… Și aceasta este încă o minune a Sfântului meu drag Lazăr!

Am ales să prezint cartea lui în această biserică din Nicosia, deoarece aici slujește tatăl părintelui Andrei pe care l-am cunoscut de ziua României, la Ambasada Română din Cipru. Cu acea ocazie am cunoscut și alți preoți, dar eu cu acest părinte am rezonat cel mai bine, am ținut legătura și în cele din urmă, toate s-au făcut precum am gândit și dorit. Și mai ales că în Nicosia, capitala Ciprului, trăiește cea mai mare comunitate de români, în Larnaca fiind mai puțini. Iar la Biserica Sfântului Lazăr de aici vin la slujbă ciprioți care nu cunosc limba română. Deci a fost să fie Nicosia…

Dimineață la ora șapte mi-a sosit taxiul. Șoferul și-a adus cu el și soția, cum de altfel a făcut-o și la aeroport. Am ajuns la biserica din Nicosia și aflându-ne noi încă în pragul bisericii, au răsunat cântări de clopot care vesteau începerea Sfintei Liturghii. Bieții oameni – șoferul și soția – lucrează în Cipru de cincisprezece ani, dar din păcate nu frecventează biserica, deși sunt ortodocși. Când au auzit clopotele acelea sunând atât de măreț s-au minunat, cu lacrimi în ochi zicând: Ce frumos vă primește Dumnezeu! Neștiind sărmanii că dangătul clopotelor sună și pentru ei, ca pentru toți credincioșii, ca să vină la slujba ce tocmai începea. Slavă Domnului că atât primii cât și ultimii sosiți suntem primiți în Împărăția Tatălui Ceresc! Doar să mânecăm! Adică să pornim dis de dimineață spre casa lui Dumnezeu, care este Biserica. Le-am dat și lor o carte, căci ea mi-a cerut și sper, doresc să o și citească, să o înțeleagă și să înceapă să meargă la biserică. (La câteva zile după ce am ajuns în țară am primit pe telefon acest mesaj: Mulțumesc mult pentru cartea dumneavoastră! Este ceva deosebit care mă face să cred că noi locuim degeaba aici în Larnaca. Nu știam nimic despre Sfântul Lazăr. A trebuit să veniți din România aici ca să mergem și noi acum la biserică.)

La ora 8 a început Sfânta Liturghie în limba greacă, fiind oficiată de Părintele Petre Matei împreună cu fiul său, Arhidiaconul Andrei Matei. Biserica este foarte mare, încăpătoare și așa cum se obișnuiește la greci, aici sunt multe scaune-strane. Mă închin la icoanele iconostasului și revin mai în spate, căutând un loc bun ca să pot vedea… multe. O doamnă mă invită să mă așez, ceea ce și fac, ridicându-mă la momentele principale, împreună cu toți ceilalți. Observ (ca și în alte dăți, la alte biserici grecești) că femeile sunt coafate, îmbrăcate elegant și așa, mai cu coada ochiului, simt că-mi apreciază ținuta mea vestimentară ca și cum m-ar considera ca făcând parte din comunitatea lor… Am citit undeva de ce în Grecia femeile nu poartă capul acoperit în biserică. În toate țările ocupate de turci, devenea obligatorie purtarea vălului, așa numitul hijab. Femeile care nu îl purtau erau pedepsite. Când după 1821 grecii s-au eliberat de sub ocupația turcească, femeile ortodoxe din vechea Eladă – având și binecuvântări arhierești – au refuzat să mai poarte acoperământ pe cap în biserică ca semn al eliberării dar și pentru a arăta că nu aparțin cultului islamic.

Pentru că ele nu obișnuiesc să-și acopere capul, nu o fac nici eu, chiar dacă nu mi-e prea la îndemână. Acasă obișnuiesc să port o eșarfă neagră din borangic, mereu aceeași la toate slujbele de Maslu și Liturghii, în duminici sau alte zile din săptămână. Mi-e drag să spun că este sfințită căci cu ea pe cap, m-am atins de toate locurile sfinte – icoane, sfinte moaște, peșteri, din țară, Israel, Ucraina, Rusia, Grecia, Cipru… Prima dată am purtat-o când a murit sora mea, acum cincisprezece ani, și de atunci nu am înlocuit-o cu alta, chiar dacă s-a decolorat, izit, rupt pe ici-colo. Mi-e dragă! Acum o țin la gât, adică aproape…

Așa că, respect și eu obiceiul lor, solidarizându-mă cu ele. Doar până la un moment, desigur, când mă voi apropia de Potir, precum și la citirea Acatistului Sfinților Împărați în limba română, pentru comunitatea românească de data aceasta. Atunci îmi voi pune năfrămuța mea dragă și decolorată, din respect pentru Sfintele Taine, față de înger și ascultând și de cuvintele Sfântului Apostol Pavel care îndeamnă femeile să poarte capul acoperit în biserică. Și să tacă… La noi se vorbește mult în timpul Sfintei Liturghii, uneori, poate prea des, mai sună și câte un telefon… Aici în Cipru, ca și în Grecia nu se aud decât rugăciunile preoților și cântările psalților.

Mă impresionează mult cum slujesc cei doi, preot și arhidiacon, tată și fiu, chiar dacă în limba greacă. Doar o dată pe lună, uneori de două ori se slujește în limba română, (tot de către părintele Matei, care este reprezentantul Patriarhiei Române în Cipru). Glasurile lor sunt cultivate, curate, frumoase iar cântarea nespus de îngrijită și smerită, așa cum îmi place mie. Nu simt nicio grabă, nicio stridență, totul decurge duhovnicesc, adică rugător… Așa simt, chiar dacă sunt în biserică grecească (cipriotă). Starea de rugăciune se transmite dincolo de cuvinte. Mă împărtășesc, căci am binecuvântarea de la duhovnicul de acasă, dar și de la preoții de aici, apoi mă retrag la locul meu.

La ora zece s-a terminat Liturghia, ciprioții au părăsit în liniște biserica și încep să apară românii, adunați pentru a participa la Acatistul Sfinților Împărați Constantin și Elena, unii, printre care mulți copii, ca să se împărtășească. Au venit și pentru prezentarea cărții lui Lazăr. Părintele Andrei a transmis pe site-ul bisericii invitația la acatist, prezentare de carte, precum și CV-ul meu pentru luare de cunoștință.

Citirea Acatistului Sfinților Împărați, o autentică rugăciune cântată, s-a făcut – aș zice – maiestuos, regal. Părinții sunt la mare înălțime vocală, într-o profundă rugăciune interiorizată, transmițătoare de Duh Sfânt. Sunt convinsă că Sfinții Împărați s-au bucurat de acolo din cer și că au primit lauda cea atât de cuviincioasă și cuvioasă. Rar m-am bucurat de așa slujbe frumoase, corecte, înduhovnicite, din toate punctele de vedere. Slavă Domnului, în câte biserici din lume am participat la Sfânta Liturghie, aici, acum a fost pentru mine o reală trăire, cu adevărat cerească. Să zic un alt dar al Sfântului Lazăr? Zic!

A urmat predica despre Sfinții Împărați… Deja simt oboseala, e aproape de ora 13, ceea ce înseamnă ore de atenție, concentrare, stat în picioare, și de ce nu, emoții, căci îmi aștept rândul, adică prezentarea cărții. Deja mare parte din cărțile pe care le-am adus cu mine au fost aranjate pe o masă, în fața Altarului, iar în mijlocul lor tronează un superb buchet floral. Când s-au împărtășit românii care nu au fost prezenți la Liturghie, am cântat pricesne, adică cuvinte de înviere, de mângâiere… Am dorit să-i fac să se simtă acasă, să retrăiască – măcar prin cântare – Paștele de acasă. Câteva lacrimi pe care le-am întrezărit pe ici, pe colo, nasuri suflate, șervețele pe la ochi mi-au confirmat reușita. Și alte lacrimi vor urma… Știam de la alte întâlniri, discursuri personale… Nu se putea să fie altfel! O, cât mi-am dorit să fie așa și aici!

Și da, a sosit ceasul și acum este, vorba evanghelică atât de necesară și dragă mie! După ce au vorbit ambii părinți despre mine, despre carte și cum ne-am cunoscut, mi s-a dat microfonul. Le-am mulțumit pentru cuvânt, pentru primire, invitație, binecuvântare. Și, din fața Sfântului Altar al Bisericii Sfântului Apostol Pavel din Nicosia Cipru, am făcut ochii roată peste adunare și uitând că sunt la 2000 de km de țară, de casă, m-am simțit ca în biserica de acasă și am început să vorbesc. Deja sunt obișnuită cu acest lucru, chiar dacă același Apostol Pavel spune: femeia să tacă în biserică. Dar, având binecuvântare, uite că mai vorbim și noi…

Le-am spus așa: Nu doresc să răsucesc cuțit în inima voastră! Dar știu, simt că vă este dor de țară, dor de acasă… Ca să vă ostoiesc puțin acest dor, iată, v-am adus de acasă solie de înviere, cântări de mângâiere, o carte cu și despre Lazăr, pe care voi îl aveți și aici, la 50 de km distanță… Și v-am adus-o și pe Maica Domnului în icoana ei de la Nicula, draga inimii mele. Poate că printre voi se află și ardeleni de pe lângă Cluj, Dej, Gherla, Nicula și vă veți bucura. Să vă fie grabnic ajutătoare, sfânt acoperământ, zid de întărire, scut de apărare și în toate folositoare. Doar să vă rugați și să o iubiți, că mult poate rugăciunea ei.

Am înmânat icoana Maicii Domnului Părintelui Petre care la rându-i mi-a oferit icoana Sfinților Împărați. Schimbul de daruri iconare mi-a adus cutremur sufletesc, fiind rândul meu acum să scot batista. Simțeam că las ceva aici, icoana Măicuței Sfinte, dar și că primind icoana Sfinților Împărați, voi duce altceva cu mine, acasă. Apoi am rostit aceleași cuvinte despre cartea lui Lazăr pe care le-am citit la toate celelalte biserici din țară în care am prezentat-o. Să mai spun și acestea… Pe lângă cărți, am luat cu mine (ca să dăruiesc) iconițe cu Maica Domnului de la Nicula, iconițe și acatiste cu Sfântul Efrem cel Nou, Sfântul Calinic de la Cernica și o rugăciune puternică a Sfântului Apostol Iuda Tadeu, sluga (fratele) Domnului. Dar cât de multe am luat cu mine, tot nu au fost destule, căci nu mi-au ajuns. Unii îmi smulgeau din mână foile cu rugăciunea, alții vroiau mai multe iconițe cu Maica Domnului, cineva mi-a reproșat că am dat și iconiță și cărticică cu acatistul Sfântului Efrem cel Nou la o singură persoană și alții nu au primit nimic… Dar parcă eu le-am dat? Oare mai știam ce era în jurul meu acolo? Împărțeam și cărți, scriam autografe, unii mă îmbrățișau, alții doreau să-mi vorbească în particular, două mame s-au spovedit rapid, altele mi-au spus cu glas tremurat că au copiii bolnavi. Cred că niciodată până acum nu am făcut atâtea lucruri simultan: să scriu, să ascult pe unii, să vorbesc cu alții, să împart diverse, să râd, să plâng… Nu știu nici până acum ce-a fost atunci, acolo… Pluteam… în iubire.

Era deja ora două. De la 8 și până atunci gustasem doar Sfânta Împărtășanie. Deși nu mi-era foame, simțeam că voi leșina din clipă în clipă. O doamnă drăguță care probabil mă urmărea cu duioasă grijă, mi-a adus apă. O, a fost ceva de vis, ca apa vieții. Eram atât de însetată! (Doamne, dă-i aceleia sănătate și mântuire!) Așa am putut continua cu scrisul de autografe, deși nu mai vedeam aproape nimic, ochelarii fiindu-mi aburiți de căldură, lacrimi, răsuflări apropiate, transpirație… mâna tremura, inima bubuia… Domnul mai știe ce-a fost. Am fost luată în brațe, am primit felicitări și admirații, cuvinte minunate. Peste toate și deasupra tuturor triumfa Lazăr, prietenul Domnului, îndrăznind să spun – pentru a nu știu câta oară – și prietenul meu. Lazăre, Lazăre…

Acum când scriu, retrăind clipele acelea, aș rezuma cam așa: ne aflăm în Biserica Sfântului Apostol Pavel în care deasupra scaunului episcopal tronează icoana Sfântului Apostol Varnava, cel care împreună cu Pavel au creștinat Ciprul și l-au uns episcop pe Lazăr. E duminică, ziua Domnului dar și sărbătoarea Sfinților Împărați Constantin și Elena. Am venit din România, de la Piatra Neamț cale de 4000 de km dus-întors împreună cu Maica Domnului, Lazăr și alți Sfinți: Calinic de la Cernica, Efrem cel Nou, Iuda-Tadeu fratele Domnului, am participat la Sfânta Liturghie în limba greacă, primind Sfintele Taine, urmată de Acatistul Sfinților Împărați în limba română, primind icoana lor, iar eu dăruind românilor de aici icoana Maicii Domnului de la Nicula. Și dacă ar trebui să mai pomenim un singur nume, atunci cu toată evlavia și recunoștința spun: Lazăr, prietenul Domnului, Înviatul cel de a patra zi, Sfântul Lazăr Episcopul de Larnaca-Cipru, cel ce m-a adus pe mine la Nicosia ca să trăiesc o duminică într-un mod emoționant de solemn, cu tot ce înseamnă acest cuvânt: important, serios, desăvârșit, festiv, sărbătoresc, intens, profund, grandios, măreț, sacru, maiestuos.

Așadar, Cipru și România, mireni, preoți și psalți slujitori, cântări și icoane, carte în limba română despre ocrotitorul Ciprului, Liturghie, Sfintele Taine și Acatist, Sfinții din biserică, Sfinții aduși de acasă, cer și pământ laolaltă ne-am întâlnit într-o duminică autentic cosmică, în timpul liturgic – în vremea aceea și totuși azi și în spațiul eminament liturgic aici, în casa lui Dumnezeu, unde nu există granițe, țări, neamuri. Dacă Sfântul Sofronie de Essex spune atât de frumos și încă surâzând că veșnicia este atât de scurtă, doar o clipă… dar o clipă care nu se mai termină niciodată, atunci, cu această duminică, putem spune și noi cu smerenia cuvenită, că am intrat în veșnicie.
Iată Biserica, iată Ortodoxia!

(Textul va apărea și în volumul Lazăr, prietenul Maicii Domnului, a 20-a carte a Danielei Iacob)