Când un om pleacă într-o călătorie, trebuie să știe unde merge. La fel este și cu Postul Mare. Dincolo de toate, Postul Paștilor este o călătorie spirituală, a cărei destinație este învierea, „Sărbătoarea Sărbătorilor”. Este pregătirea pentru „împlinirea pascală, adevărata Revelație”. De aceea, trebuie să începem încercând să înțelegem această legătură dintre Post și înviere, pentru că ea descoperă ceva esențial, crucial, despre credința și viața noastră creștină.
Este oare necesar să explicăm că Paștile reprezintă mult mai mult decât una dintre sărbători, mult mai mult decât comemorarea anuală a unui fapt trecut? Oricine a luat parte, fie și numai pentru o singură dată, la acea noapte ce este „mai luminată decât ziua”, oricine a gustat acea unică bucurie, înțelege. Dar care este conținutul acestei bucurii? De ce putem cânta, așa cum o facem, la Liturghia pascală: „Astăzi, toate s-au umplut de lumină, și cerul, și pământul, și cele de dedesubt”? În ce sens sărbătorim noi, cum pretindem că o facem, „moartea morții, distrugerea iadului, începutul unei noi și veșnice vieți”? La toate aceste întrebări, răspunsul este: noua viață, care a strălucit din mormânt acum aproape două mii de ani și ne-a fost dată nouă, tuturor celor care credem în Hristos. Ne-a fost dată in ziua Botezului nostru, în care, așa cum zice Sfântul Apostol Pavel, ne-am îngropat cu Hristos… întru moarte, pentru ca, așa cum Hristos a înviat din morți, și noi să umblăm întru înnoirea vieții (Romani 6, 4). Astfel, la Paști, noi sărbătorim învierea Iui Hristos, care a avut loc și care continuă să aibă loc cu noi. Pentru că fiecare dintre noi a primit darul acestei noi vieți și puterea de a o accepta și de a trăi în conformitate cu ea. Este un dar care schimbă în mod radical atitudinea noastră față de orice în această lume, inclusiv fată de moarte. Prin acest dar, suntem în stare să afirmăm, plini de bucurie: „Moartea nu mai există!” O, moartea încă există, fiți siguri, încă ne confruntăm cu ea și, într-o zi, va veni și ne va lua! Dar credința noastră este că Hristos, prin propria-I moarte, a schimbat însăși natura morții, făcând din ea o trecere, o depășire, o Pasha în împărăția lui Dumnezeu, transformând tragedia tragediilor în suprema victorie. „Cu moartea pre moarte călcând”, ne-a făcut și pe noi părtași ai Învierii Sale. De aceea, la sfârșitul Utreniei pascale spunem: „Hristos a înviat și viața stăpânește! Hristos a înviat și nici un mort nu rămâne în mormânt!”
Așadar, aceasta este credința Bisericii, afirmată și scoasă în evidență de nenumărații săi sfinți. Cu toate acestea, oare nu ni se confirmă zilnic că rareori avem această credință, că mereu pierdem și trădăm „noua viață” care ne-a fost dată în dar și că, de fapt, trăim ca și cum Hristos nu ar fi înviat din morți, ca și cum acest uriaș eveniment nu ar fi avut nici un sens pentru noi? Toate acestea, din cauza slăbiciunilor noastre, a imposibilității noastre de a trăi în mod constant prin „credință, nădejde și dragoste”, la acel nivel la care Hristos ne-a chemat când a zis: Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui. Pur și simplu, uităm toate acestea – suntem atât de ocupați, atât de cufundați în preocupările noastre zilnice! – și, pentru că uităm, cădem. Prin această uitare, prin această cădere și prin acest păcat, viața noastră devine din nou „veche” – meschină, întunecată și, în definitiv, absurdă -, o neînsemnată călătorie către un sfârșit fără sens. Reușim să uităm chiar și moartea și atunci, deodată, în mijlocul „bucuriei de a trăi”, ni se pare oribilă, inevitabilă și păcătoasă. Poate, din timp în timp, ne cunoaștem și ne mărturisim feluritele „păcate”, totuși încetăm să ne raportăm viața la acea nouă viață pe care ne-a descoperit-o Hristos și pe care ne-a dăruit-o. Chiar trăim ca și cum niciodată nu ar fi venit! Acesta este adevăratul păcat, păcatul tuturor păcatelor, adâncul tristeții și tragedia creștinătății noastre.
Dacă înțelegem aceasta, atunci putem realiza ce sunt Paștile și de ce presupun post. Atunci înțelegem că tradițiile liturgice ale Bisericii, toate perioadele și slujbele ei au, mai întâi de toate rolul de a ne ajuta să restabilim vederea și gustul acelei noi vieți – pe care atât de ușor o pierdem și o deformăm -, ca să ne putem pocăi și întoarce către ea. Cum putem noi iubi și dori ceva ce nu cunoaștem? Cum am putea noi pune mai presus de orice, în viața noastră, ceva ce n-am văzut și de care nu ne-am bucurat niciodată? Pe scurt: cum putem noi căuta o împărăție despre care nu avem nici o idee? Rugăciunea Bisericii a fost și încă mai este intrarea noastră în această Împărăție și comuniunea noastră cu noua viață a Împărăției. Prin viața sa liturgică, Biserica ne descoperă ceva ce „urechea omului nu a auzit, ochiul nu a văzut, la inima omului nu a ajuns, ci Dumnezeu a pregătit celor ce-L iubesc pe El”. Și, în centrul acestei vieți liturgice, ca inimă și punct culminant al ei, ca soarele ale cărui raze penetrează totul, se află Paștile. Aceasta este ușa deschisă în fiecare an către minunata frumusețe a împărăției lui Hristos, pregustarea acelei veșnice bucurii care ne așteaptă, slava care, deja, deși nevăzută, umple întreaga creație: „Moartea nu mai există!” Întreaga rugăciune a Bisericii gravitează în jurul Paștilor. De aceea, anul liturgic, adică succesiunea perioadelor și a sărbătorilor, devine o călătorie, un pelerinaj către Paști, Sfârșitul, care este, în același timp, și Începutul: sfârșitul a tot ceea ce este „vechi”, începutul unei noi vieți, o constantă trecere de la „această lume” către împărăția deja descoperită în Hristos.
Și tocmai viața cea „veche”, cea a păcatului, viața meschină, nu este chiar așa ușor de depășit și de schimbat. Evanghelia așteaptă și cere de la om un efort de care, în starea lui prezentă, acesta este practic incapabil. Ni se propun o viziune, un țel, un mod de viață care sunt cu mult deasupra posibilităților noastre! Chiar și pentru Apostoli, pentru că, atunci când L-au auzit pe Hristos învățându-i, L-au întrebat cu disperare: „Dar cum poate fi aceasta posibilă?” Nu este deloc ușor să respingi un ideal de viață mărunt, născut din grijile zilnice ale vieții, din căutarea bunurilor materiale, a siguranței și a plăcerii, pentru a-l înlocui cu un ideal de viață în care scopul este perfecțiunea desăvârșită: Fiți, dar, desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârșit este. Această lume, prin toate mijloacele ei de comunicare, spune: „Fii fericit, nu te complica, urmează calea cea largă!” Hristos, în Evanghelie, zice: alege calea cea strâmtă, luptă și suferă, pentru că aceasta este calea către adevărata fericire! Și, dacă Biserica nu ne-ar ajuta, cum am putea noi să facem această grozavă alegere, cum ne-am putea noi pocăi și întoarce la promisiunea fără de seamăn ce ni se face în fiecare an, la Paști? Aici intervine Postul Mare. Acesta este ajutorul dat nouă, prin intermediul Bisericii, școala pocăinței, singura care ne dă posibilitatea de a primi Paștile nu doar ca pe dezlegarea de a mânca, de a bea și de a ne odihni, ci tocmai ca pe un sfârșit al „vechii” noastre lumi, ca pe intrarea noastră în aceea „nouă”.
În Biserica Primară, scopul principal al Postului Mare a fost pregătirea „catehumenatului” adică a noilor convertiți la creștinism, în vederea Botezului care, la acea vreme, era săvârșit în timpul Liturghiei pascale. Însă, chiar și atunci când Biserica a început să boteze tot mai rar adulți, iar instituția catehumenatului a dispărut, înțelesul fundamental al Postului Mare a rămas același. Cu toate că noi suntem botezați, pierdem și deformăm tocmai ceea ce primim la Botez. De aceea, Paștile constituie întoarcerea noastră de fiecare an către propriul nostru Botez, în timp ce Postul Mare este pregătirea noastră pentru această reîntoarcere – lentul și susținutul efort de a îndeplini, la sfârșit, propria noastră „trecere” sau „pasha” în noua viată în Hristos. Dacă, așa cum vom vedea, rugăciunea din Post păstrează chiar și astăzi caracterul ei catehetic și baptismal, aceasta nu este un vestigiu arheologic, ci reprezintă ceva solid și esențial pentru noi. Pentru că, în fiecare an, Postul Mare și Paștile sunt, încă o dată, redescoperirea și recuperarea de către noi a stării la care am fost aduși prin moartea și învierea noastră baptismală.
O călătorie, un pelerinaj! De îndată ce începem, cum facem primul pas în „luminata întristare” a Postului, vedem – departe, foarte departe – destinația. Este bucuria Paștilor, este intrarea în slava împărăției cerurilor. Și această viziune este pregustarea Învierii, care face tristețea Postului strălucitoare și efortul nostru prin post, o „primăvară duhovnicească”. Noaptea poate fi întunecoasă și lungă, însă de-a lungul drumului tainice și sclipitoare zori par să strălucească la orizont. „Nu ne lipsi pe noi de așteptarea noastră, o, Iubitorule de oameni!”
Alexander Schmemann, Postul Mare – pași spre Înviere, Ed. Sophia, Trad. pr. dr. Vasile Gavrilă, București 2013, pp. 21-27.