Iertarea (Duminica Lăsatului sec de brânză)

Iată-ne ajunşi la ultimele zile dinaintea Postului. Deja din timpul săptămânii lăsatului sec de carne, care precede „Duminica Iertării”, două zile — Miercurea şi Vinerea — au fost rezervate spre o „postire” deplină: Sfânta Liturghie nu se va oficia, iar întreaga rânduială şi tipicul slujbelor poartă caracteristicile liturgice ale Postului. Miercurea, la Vecernie, ne bucurăm de venirea Postului prin acest imn minunat:

„Răsărit-a primăvara postului şi floarea pocăinţei. Deci să ne
curăţim pe noi fraţilor de toate spurcăciunea şi Dătătorului de
lumină să-I zicem: Slavă Ţie, Unule Iubitorule de oameni.”

Biserica pomeneşte apoi, în Sâmbăta lăsatului sec de brânză, pe toţi bărbaţii şi femeile care au fost „luminaţi prin postire”: sfinţii, care sunt modelele pe care trebuie să le urmăm, călăuzitori în dificila „artă” a postirii şi a pocăinţei. în nevointa la care suntem gata să purcedem nu suntem singuri:

„Veniţi toţi credincioşii să lăudăm cetele cuvioşilor părinţi: pe
Antonie căpetenia, pe luminatul Eftimie; pe fiecare deosebi şi pe toţi
împreună şi vieţile acestor ca un alt Rai al desfătării cu gândul
socotindu-le…”

Avem sprijinitori şi pilde:

„Mulţimile călugărilor, pe voi îndreptătorilor părinţi cuvioşi,
vă cinstim; că prin voi, pe cărarea cea dreaptă,
cu adevărat a umbla am cunoscut”

În cele din urmă vine ultima zi, numită de obicei „Duminica Iertării” dar al cărei nume liturgic trebuie de asemenea menţionat: „Izgonirea lui Adam din Rai”. Această denumire totalizează, într-adevăr, întreaga pregătire pentru Post. Acum ştim că omul a fost creat pentru Rai, pentru cunoaşterea lui Dumnezeu şi pentru comuniunea harică cu El. Păcatul omului l-a lipsit pe om de acea viață binecuvântată iar existenta lui pe pământ s-a transformat într-un exil. Hristos, Mântuitorul lumii, deschide ușa raiului celui ce-L urmează iar Biserica, prin dezvăluirea frumuseții împărăției lui Dumnezeu prin viața noastră, un pelerinaj către patria noastră cerească. Astfel, la începutul Postului suntem ca şi Adam:

„Scosu-s-a Adam din Rai pentru mâncare;
pentru aceasta şi şezând în preajma lui
plângea tânguindu-se şi cu glas de umilinţă
zicea: Vai mie ce am pătimit cu ticălosul.
O poruncă am călcat a Stăpânului meu şi de tot
binele m-am lipsit. Raiule preasfinte, cel ce eşti
pentru mine sădit şi pentru Eva încuiat, roagă
pe Cela ce te-a făcut pe tine şi pe mine m-a zidit
ca să mă satur de florile tale. Pentru aceasta
şi Mântuitorul către dânsul a zis: Zidirea mea
nu voi să piară ci voi să se mântuiască şi la
cunoştinţa adevărului să vină. Că pe cel ce vine
la Mine nu îl voi goni afară.”

Postul este eliberarea de sub robia noastră faţă de păcat, din temniţa „acestei lumi”. Iar pericopa evanghelică a acestei ultime Duminici (Matei, VI, 14—21) stabileşte condiţiile acestei eliberări. Prima este postirea — refuzul de a accepta dorinţele şi îndemnurile firii noastre decăzute, ca fiind normale, efortul de a ne descătuşa din stăpânirea cărnii asupra duhului. Pentru a fi eficace, totuşi, postul nostru nu trebuie să fie fariseic, nu trebuie să ne „fălim” întru acesta. Nu trebuie „să ne arătăm oamenilor că postim, ci Tatălui nostru Care este în ascuns”. Cea de-a doua condiţie este iertarea — „că de veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc”. Biruinţa păcatului,principalul semn al stăpanirii sale asupra lumii, este dispersarea, izolarea, ura. Aşadar, prima incercare de a sparge această fortăreaţă a păcatului este iertarea: reintoarcerea la unitate, la solidaritate, la iubire. A ierta este a pune intre mine şi „vrăjmaşul” meu iertarea lui Dumnezeu insuşi. A ierta este depăşirea „punctului mort” in relaţiile umane şi raportarea lor la Hristos. Iertarea este „crăpătura” impărăţiei cereşti deschisă către această lume păcătoasă şi decăzută.

Postul Paştelui incepe, de fapt, de la Vecernia din această Duminică. Această slujbă unică, atat de adancă şi frumoasă, lipseşte din atat de multe biserici ale noastre. Totuşi nimic nu destăinuie mai bine „tonalitatea” Postului Mare in Biserica Ortodoxă; nicăieri nu se manifestă mai bine chemarea sa profundă către om.

Slujba incepe cu o vecernie solemnă, cu slujitori imbrăcaţi in veşminte luminoase. Stihurile care urmează Psalmului „Doamne strigat-am către Tine…” anunţă venirea Paştelui şi, dincolo de Post, apropierea Paştelui!

„Vremea postului să o incepem luminat, supunandu-ne pe noi
nevoinţelor celor duhovniceşti. Să ne lămurim sufletul, să ne
curăţim trupul. Să postim precum de bucate aşa şi de toată patima,
desfătandu-ne cu bunătăţile Duhului. intru care petrecand cu
dragoste, să ne invrednicim toţi a vedea prea cinstita patimă a lui
Hristos, Dumnezeu şi Sfintele Paşti, duhovniceşte bucurandu-ne”.

Urmează, apoi, Vohodul cu cantarea: „Lumină lină a Sfintei slave”. Preotul slujitor inaintează către „locul cel inalt” din spatele altarului pentru a vesti Prochimenul de seară, care intotdeauna anunţă sfarşitul unei zile şi inceputul alteia. Prochimenul cel Mare al acestei zile vesteşte inceputul Postului;

„Să nu intorci faţa Ta de la sluga Ta;
Cand mă necăjesc degrab mă auzi Ia
aminte spre sulfetul meu, şi-l
mantuieşte pre el”

Ascultă melodia unică a acestui stih — această strigare care dintr-o dată umple biserica: „cand mă necăjesc degrab mă auzi” — şi vei inţelege acest moment de inceput al Postului Mare: tainica intrepătrundere dintre deznădejde şi nădejde, dintre intuneric şi lumină. Toată pregătirea se apropie acum de sfarşit. Stau in faţa lui Dumnezeu, in faţa slavei şi a frumuseţii impărăţiei Sale. Realizez că aparţin acesteia, că nu am alt cămin, nici o altă bucurie, nici un alt ţel; realizez, de asemenea, că sunt exilat din acest cămin in intunericul şi tristeţea păcatului, „cand mă necăjesc!”. Iar in cele din urmă imi dau seama că numai Dumnezeu mă poate ajuta in această durere, că numai El poate „griji de sufletul meu”. Pocăinţa este, mai presus de orice, o chemare disperată către acel ajutor divin.

Repetăm de cinci ori Prochimenul şi iată că Postul a sosit! Veşmintele luminate sunt puse deoparte; luminile sunt stinse. Cand preotul slujitor rosteşte cererile pentru ectenia de seară, strana răspunde cu ceea ce se consideră a fi „cheia Postului” .Se citeşte pentru prima oară rugăciunea de post a Sfantului Efrem Şirul, insoţită de metanii. La sfarşitul slujbei credincioşii se apropie de preot, cerand unii altora iertare. in timp ce ei săvarşesc acest ritual de impăcare, pentru că Postul Mare incepe prin aceste mişcări ce exprimă dragostea, reuniunea, frăţia, strana intonează cantările pascale.

Vom rătăci patruzeci de zile prin deşertul Postului, dar la capăt străluceşte deja lumina Paştelui, lumina impărăţiei lui Dumnezeu.

Alexander Schmemann, Postul Mare-Pași spre Înviere, Ed. Universul enciclopedic, București, 1995, pp. 28-32.