Când trebuie să ne rugăm pentru cei răposați?

Rugăciunile pentru cei morţi, unite cu faptele de milos­tenie făcute pentru ei, sunt formele prin care se întreţine şi se dezvoltă cultul morţilor, atât de mult practicat în Biserica Ortodoxă, în general, şi în Biserica Ortodoxă Română, în spe­cial. Acest cult se bazează pe credinţa puternică în învierea morţilor, în nemurirea sufletului şi pe învăţătura că atât cei vii, cât şi cei morţi, facem parte dintr-un singur trup mistic al lui Hristos, care este Biserica, al cărei cap El este.

Pentru ca legătura dintre cei vii şi cei morţi să fie cât mai apropiată, mai strânsă şi neîntreruptă, Biserica a rânduit zile de pomenire pentru cei morţi, zile de care trebuie să ne aducem aminte cu sfinţenie, indeplinindu-ne, în felul acesta, o datorie de conştiinţă creştină pentru cei care au răposat. Aceste zile se referă atât la pomenirile individuale, făcute în parte pentru fiecare răposat, cât şi la cele generale, în care ne aducem aminte de toţi cei morţi, din toate timpurile şi din toate locurile, ştiuţi şi neştiuţi.

Fără îndoială că ne putem ruga pentru cei adormiţi ori de câte ori vrem sau simţim nevoia Şi cu cât ne rugăm mai des pentru ei şi facem fapte de milostenie spre pomenirea lor, cu atât este mai bine, pentru că niciodată nu ştim starea sufletească cu care ace_ştia au ieşit din această viaţă. Dar în mod deosebit avem datoria morală să ne rugăm pentru ei în aceste zile speciale de pomenire.

Care sunt zilele de pomenire individuală pentru cei răposați şi ce justificare sau interpretare au acestea?

Lăsând la o parte slujba panihidei, adică acea scurtă rânduială săvârşită îndată după moartea cuiva, când se citesc si Stâlpii sau pericopele de Evanghelie rânduite de Biserică, și slujba inmormântării, ne rugăm pentru cei răposati in urrnă- toarele zile: ziua a treia, ziua a noua şi ziua a patruzecea sau la şase săptămâni, după moarte, apoi la trei luni, şase luni, nouă luni şi la 12 luni sau un an, iar în ziua morţii, până la şapte ani. Nu înseamnă că de la această dată nu mai trebuie sau nu ne mai putem ruga pentru cei răposaţi, dar aceste soroace rânduite de Biserică trebuie respectate. Ele au de altfel şi o interpretare teologică şi simbolică.

Aceste pomeniri se fac la soroace legate de simbolismul trinitar. Prima pomenire, la trei zile după moarte, care cores­punde cu ziua înmormântării, când se face slujba de parastas şi binecuvântare a mesei, se face în numele Sfintei Treimi şi în nădejdea învierii, aşa după cum Hristos Mântuitorul a înviat a treia zi din morţi, făcându-Se pârgă sau arvună a învierii ce­lor răposaţi. Pomenirea de la nouă zile după moarte se face în cinstea celor nouă cete îngerești sau a celor nouă cete ale sfinților către care ne rugăm să mijlocească pentru cel răposat, spre a se bucura de comunicarea cu aceştia. Pomenirea de la 40 de zile ne amintește de înălțarea Mântuitorului la cer, do^­rind ca şi sufletele celor răposaţi să se înalţe la cer. Pomeninle de la trei, ș_ase şi nouă luni au caracter trinitar, iar prin cea de la un an, imităm pe creştinii primelor veacuri care comemorau ziua morţii martirilor şi sfinţilor, săvârşind Sfânta Liturghie şi amintind de viaţa și faptele lor, ziua morţii constituind pentru sfinţi naşterea lor la viaţa veşnică.

Cât priveşte pomenirea de la şapte ani, ea are o semnificaţie simbolică, numărul de şapte fiind număr sfânt, amintindu-ne de cele şapte zile ale creaţiei.

Pomenirile morţilor la aceste soroace sunt legate si de fazele sau momentele de descompunere a trupului până la putrezire. Astfel, în ziua a treia, chipul celui răposat începe să se strice, rămânând doar inima, iar la 40 de zile se descompune şi aceasta.

La aceste interpretări, se mai adaugă şi cea legată de vă­mile văzduhului, foarte îndătinată în credința creștină. Deşi această învăţătură nu este o dogmă, ci doar teologumenă, fi­indcă Biserica nu s-a pronunţat definitiv asupra ei, ea este foar­te răspândită şi respectată.

Conform acestei credinţe, în primele trei zile după moar­te, sufletul stă în preajma trupului. La trei zile se desparte de el şi începe să se înalţe la cer, trecând prin vămile văzduhului, vizitând raiul şi iadul, după care, în a 40-a zi, se înfățișează inaintea Mântuitorului pentru judecata particulară. De aceea se şi consideră că parastasul sau pomenirea de 40 de zile este una din cele mai importante, când cel răposat are nevoie de ajutorul și rugăciunea noastră.

La toate aceste zile de pomenire, slujba care se săvârşeş­te este cea a parastasului, care nu se deosebeşte cu nimic de la o zi la alta. Ar fi de dorit ca aceste pomeniri să se facă legate de săvârşirea Sfintei Liturghii, aceasta fiind cea mai importantă slujbă de mijlocire pentru cei morţi. Dacă nu este posibil de fiecare dată, cel putin la 40 de zile, la un an și la şapte ani ar fi de dorit ca parastasul să urmeze după Sfânta Liturghie.

Cât privește întocmirea sau scrierea pomelnicului nu este nici nevoie  şi nici recomandat să se adaug_e „la pomenirea de nouă zile, 40 de zile, un an, şapte _{ani etc”.} Cărțile de cult nu prevăd aşa ceva şi nici slujitorii nu trebuie să adauge nimic în plus, ca şi când ar trebui să atragem atenţia Mântuitorului asupra sorocului de care este vorba.

Referitor la darurile care se dau de pomană, se obișnuiește ca, la 40 de zile și un an, să se dea diferite lucruri și mai ales îmbrăcăminte, obiecte de uz caznic, dar nu ne oprește nimeni să dăm oricând și orice pentru cel răposat.

Există obiceiul îndătinat să se împartă de fiecare dată farfurii cu mâncare, căni sau pahare și linguri sau furculiți în număr tot cu simbolism trinitar: șase, douăsprezece, douăzeci și patru. Rânduielile bisericești nu prevăd nimic în această privință și fiecare poate da cât crede de cuviință, numărul acestora neavând nici o influență asupra stării sufletești a celui răposat. La 40 de zile se obișnuiește a se cere „dezlegarea apei”, care înseamnă binecuvântarea unei căldări, cofe sau alt vas cu apă care se dă de pomană.

Obiceiul, practicat în unele părţi de ţară, de a se deshu­ma morţii la şapte ani şi a se reînhunna cu slujbă specială, nu este prevăzut în cărțile de slujbă. Oricum, slujba care se face atunci nu este cea a înmormântării, ci a parastasului.

În legătură cu aceste zile de pomenire a morților există grija ca ele să fie respectate cu sfințenie la momentul în care se împlinesc aceste soroace. Dacă una din ele cade într-o zi sau perioadă în care, conform rânduielilor bisericești, nu se fac pomeniri de morți, atunci este bine ca slujba respectivă să se facă mai înainte pentru ca, atunci când vine sorocul respectiv, slujba să fie deja săvârşită. Este deci indicat ca ea să se facă înainte şi nu după sorocul de pomenire.

După tradiția îndătinată în viața religioasă, zilele de pomenire se fac marțea, joia, sâmbăta și Duminica. Pentru o astfel de pomenire este nevoie de colivă, colac, vin și lumânări. Celelalte daruri sunt în funcție de posibilitățile celor care fac pomenirea. 

Dacă aceste zile de pomenire coincid cu pomenirea altor răposaţi, este bine ca slujba să o facem în comun și nu separat, cum pretind mulţi dintre credincioşii noştri, căci, cu cât rugăciunea are caracter colectiv, cu atât este mai puternică.

La aceste zile de pomenire individuală a celor răposati, Biserica a stabilit zilele de pomenire generală a morţilor si anume: sâmbăta dinaintea Duminicii lăsatului sec de carne sau a Înfricoşatei Judecăți, numită şi Moşii de iarnă, şi sâmbăta dinaintea Pogorârii Duhului Sfânt sau Moşii de vară, la care traditia a adăugat Moşii de toamnă (între 26 octombrie şi 8 noiembrie), ziua de 6 august, Paştele blajinilor (marţi, după Duminica Tomei) şi Joia Înălțării, în special pentru eroi, ca şi ziua hramului bisericii.

Toate aceste zile de pomenire, individuală sau colectivă, sunt momente       de vie si profundă comuniune cu cei răposaţi. Ele trebuie respectate si cultivate, căci prin aceasta întreţinem viu cultul morţilor și legătura cu pământul sfânt al ţării care acoperă osemintele lor.

 

Pr. prof. dr. Nicolae D. Necula, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică (I), Ed. Trinitas, București-2014, pp. 773-777