Timp de aproape o jumătate de veac, între anii 1583 și 1629, un ierarh născut în Cipru a slujit Biserica Țării Românești, mai întâi ca episcop al Buzăului, apoi ca mitropolit al Ungrovlahiei. Este Luca din Cipru, numit în izvoare și „Luca Cipriotul”. Pentru noi, românii care trăim astăzi în Cipru, figura lui are o rezonanță aparte: drumul pe care l-a făcut el, de pe insulă spre Dunăre, îl facem acum în sens invers.
Luca a fost sfetnic și sol al lui Mihai Viteazul, păstor al Bisericii în vremuri tulburi și unul dintre cei mai înzestrați caligrafi ai epocii.
Din Cipru la Buzău
Despre tinerețea lui Luca știm foarte puțin. Era grec de neam, originar din Cipru, iar mitropolitul Matei al Mirelor, contemporanul său, îl descrie ca pe un „om bun și credincios, având din fire o inimă deschisă, crescut din fragedă vârstă în starea monahală și deprins foarte la caligrafie” (Cocora 1964, p. 897; Ionescu 1980, p. 81). Pe manuscrisele sale el însuși semnează „Luca din Cipru” sau „Luca Cipriotul”.
Nu se știe când și în ce împrejurări a ajuns în Țara Românească. Unii cercetători leagă venirea lui de cucerirea Ciprului de către otomani, în 1571. Alții presupun că ar fi fost trimis de o mănăstire din Răsărit la una dintre mănăstirile închinate din țară. Pr. Gabriel Cocora socotește ambele variante simple ipoteze.
Cert este că la 10 septembrie 1583 (sau 1584), într-un document al lui Petru Cercel, apare deja „prea cinstitul și prea sfințitul arhiepiscop chir Luca al Buzăului” (Cocora 1964, p. 898). Predecesorul său, episcopul Atanasie, este pomenit ultima dată la 24 februarie 1581, așa că începutul păstoririi lui Luca la Buzău cade între aceste două date.
Documentele episcopatului arată un gospodar atent. Episcopia primește danii și întăriri de vii, mori și sate de la domnii Mihnea Turcitul și Mihai Viteazul, iar episcopul obține dreptul de a judeca pricinile bisericești „după pravila Sfintei Biserici” (Cocora 1964, p. 898-907), fără amestecul dregătorilor domnești.
Sfetnic și sol al lui Mihai Viteazul
Mihai Viteazul l-a prețuit în mod deosebit pe episcopul Buzăului pentru „calitățile înnăscute și pregătirea cărturărească” (Păcurariu 1980, p. 434) și i-a încredințat misiuni diplomatice delicate. În mai 1595, Luca a făcut parte, alături de mitropolitul Eftimie și de episcopul Teofil al Râmnicului, din solia trimisă la Alba Iulia la principele Sigismund Báthory. Tratatul semnat acolo la 20 mai 1595 a fost umilitor pentru țară. A păstrat totuși o prevedere importantă pentru Biserică: toate bisericile românești din Transilvania urmau să fie sub jurisdicția mitropolitului de la Târgoviște.
La 13 aprilie 1596, Luca a luat parte la soborul de la Târgoviște, convocat din porunca domnului pentru îndreptarea vieții mănăstirești. Soborul a hotărât, între altele, că egumenii vor fi aleși de obștile mănăstirilor, nu impuși de domn sau de boieri.
Cea mai cunoscută misiune a sa a fost solia la Moscova, la țarul Feodor Ivanovici. Oficial, episcopul cerea ajutor pentru refacerea bisericilor distruse de turci și de tătari, iar Mihai a obținut pentru el liberă trecere prin Polonia. În realitate, solia purta și tratative politice secrete. Luca s-a întors cu 200 de galbeni, cinci perechi de blănuri de samur și de vulpe neagră și o scrisoare a țarului către voievod. Datarea soliei diferă în studii. Cocora și Păcurariu o pun în primăvara și vara anului 1596, după data scrisorii țarului (4 iunie 1596). Ilie Georgescu, Ion Ionescu și Petronel Zahariuc o plasează în 1597, cu episcopul la Moscova în luna iulie.
Prietenia cu Moscova nu a fost uitată. În 1624, ajuns mitropolit, Luca îl recomanda țarului Mihail Feodorovici pe mitropolitul Serghie al Grevenei și își amintea de ospitalitatea primită odinioară, când fusese trimis de Mihai Voievod la țarul Feodor.
Mitropolit al Ungrovlahiei (1602/1603–1629)
După moartea lui Mihai Viteazul și plecarea mitropolitului Eftimie în Moldova, în 1602, scaunul mitropolitan a rămas liber. Domnul Radu Șerban l-a ridicat în el pe episcopul Luca. Pr. Mircea Păcurariu situează alegerea chiar în toamna anului 1602. Cocora, Ionescu și Zahariuc o pun în toamna anului 1603. Primul act cunoscut în care apare ca mitropolit este un hrisov al lui Radu Șerban din noiembrie 1603. Cel mai vechi act al noului mitropolit este un antimis sfințit „de către preasfințitul mitropolit chir Luca a toată Țara Românească, în zilele binecinstitorului Io Radu Voievod” (Ionescu 1980, p. 93), în anul 7112 (1603–1604). Antimisul s-a păstrat la schitul Brădet din Argeș.
Mitropolitul și-a purtat grija și dincolo de munți. După Păcurariu, înainte de 1606 l-a hirotonit întru arhiereu pe mitropolitul Teoctist al Ardealului. În 1606, împreună cu mitropolitul Teoctist al Transilvaniei, l-a îndepărtat din slujbă pe preotul Neagoslav de la biserica Sfântul Nicolae din Șcheii Brașovului. În 1614 a sfințit biserica Mănăstirii Radu Vodă din București, rezidită de Radu Mihnea. La sfințire a fost de față și Chiril Lukaris, pe atunci patriarh al Alexandriei, cu care Luca era legat prin prietenie.
Această prietenie a stat probabil și la originea celui mai grav episod al păstoririi sale. În septembrie 1615, patriarhul ecumenic Timotei al II-lea, adversar al lui Chiril Lukaris, l-a caterisit sinodal pe Luca. Actul îl acuză că s-a arătat „neascultător și nesupus” (Ionescu 1980, p. 89), că nu a plătit niciodată peșcheșul anual cuvenit Patriarhiei și că i-a disprețuit pe oamenii bisericești trimiși de la Constantinopol. Patriarhia a desemnat și candidații pentru alegerea unui nou mitropolit.
Hotărârea a rămas fără urmări. Luca a păstorit mai departe, nestingherit, până la moarte, prețuit de toți domnii care s-au perindat pe tronul Țării Românești între 1602 și 1629. În 1626 apare chiar ca martor în acte ale lui Chiril Lukaris, ajuns între timp patriarh ecumenic. Istoricii bisericești români au citit atitudinea lui ca pe o apărare a autonomiei Bisericii Ungrovlahiei față de pretențiile Constantinopolului. Pr. Ion Ionescu o numește chiar o primă manifestare de fapt a autocefaliei.
Caligraful
Peste toate demnitățile, Luca a rămas un monah care scria cărți. Nicolae Iorga a legat manuscrisele lui de ceea ce a numit „școala cipriotă-valahă” (Cocora 1964, p. 910; Ionescu 1980, p. 80). Aceasta era o artă născută în Cipru din întâlnirea tradiției bizantine cu influențe orientale și apusene, venite prin stăpânirea venețiană a insulei.
Câteva manuscrise grecești datate îi poartă semnătura. Încă din vremea episcopatului de la Buzău avem o carte isprăvită la 20 martie 1588, „cu mâna mea, smeritul și prea micul episcop de Buzău, Luca Cipriotul”. Avem și o Evanghelie terminată la 4 iunie 1594, „în zilele prea cucernicului Domnului nostru Io Mihail Voievod” (Cocora 1964, p. 910). Istoricii români o știau la Ierusalim. Astăzi se află la Walters Art Museum din Baltimore (Ms. W.535). Muzeul arată că textul a fost scris la Buzău, iar miniaturile, în mare parte opera unor pictori ruși, au fost adăugate la Moscova până în 1596. Pe la 1598, cartea a fost dăruită Bisericii Sfântului Mormânt din Ierusalim. Drumul ei prin Moscova se potrivește, foarte probabil, cu solia episcopului la țarul Feodor. O altă Evanghelie a fost scrisă în 1624, cu cheltuiala marelui vistier Hrizea, și dăruită Mănăstirii Iviron din Sfântul Munte.
Cea mai frumoasă este socotită Evanghelia din 1616. Miniaturile, frontispiciile și inițialele ei sunt de o mare finețe, iar frontispiciile cu păuni afrontați și lebede se numără printre cele mai reușite din întreaga miniatură românească veche. Psaltirea începută de Luca a fost încheiată prin 1634–1635 de ucenicul său, arhiereul Iacov.
Tot de mâna lui Luca s-a păstrat un Acatist al Maicii Domnului împodobit cu 25 de miniaturi: una pentru prooimion și câte una pentru fiecare dintre cele 24 de stihuri. Astăzi se află la Biblioteca Universității Princeton (Garrett MS. 13). În același volum, a doua parte a fost scrisă de mitropolitul Matei al Mirelor, celălalt mare caligraf grec al Țării Românești. Catalogul Walters Art Museum numără astăzi 26 de manuscrise cunoscute scrise de mâna lui Luca.
Izvorani, urmașii și taina mormântului
Ca episcop, Luca și-a ridicat o ctitorie proprie: schitul Izvorani, pe valea Nișcovului, în pădurile de deasupra Buzăului. În 1600 schitul exista deja, căci Nicolae Pătrașcu, fiul lui Mihai Viteazul, îi dăruia atunci două vaduri de moară. Mitropolitul a înzestrat-o cu sate și alte bunuri până la sfârșitul vieții. Cocora credea că Luca nu și-a închinat ctitoria vreunei mănăstiri din afara țării. Documentele publicate de Petronel Zahariuc arată însă că, spre sfârșitul vieții, mitropolitul a închinat Izvoranii mănăstirii Simonopetra din Muntele Athos. Al. Iliaș a întărit actul la 14 septembrie 1629, dar închinarea nu s-a aplicat. În 1634, Matei Basarab socotea Izvoranii mănăstire domnească. Biserica veche s-a surpat la un mare cutremur din vremea lui Șerban Cantacuzino. Strănepoții ctitorului au rezidit-o, iar lucrarea s-a încheiat în anii 1707–1708. Biserica de astăzi din Izvorani este această rezidire.
Prin nepotul său Lorinț, căsătorit cu Voica din boierii Vernești de lângă Buzău, Luca a lăsat în țară un neam întreg. Pe fiul rămas orfan al lui Lorinț, Jipa, mitropolitul l-a crescut și l-a căsătorit el însuși. Din această familie se trage, după două secole, poetul Vasile Cârlova (1809–1831), unul dintre începătorii poeziei românești moderne. Urmașii lui i-au zugrăvit chipul în biserica veche din Vernești.
Ultimul document cunoscut care îl pomenește pe Luca în viață este din 17 aprilie 1628. Mitropolitul a trecut la Domnul în a doua parte a anului 1628 sau în primele luni ale anului 1629. Locul mormântului său nu este sigur. Pr. Ion Ionescu îl socotea înmormântat la Izvorani. Pr. Gabriel Cocora arată că piatra de mormânt nedescifrată de acolo nu poate fi atribuită cu certitudine lui Luca. Ca și pr. Mircea Păcurariu, el socotește că mitropolitul a fost înmormântat la Mitropolia din Târgoviște. Zahariuc lasă întrebarea deschisă.
O punte între Cipru și Țara Românească
Luca din Cipru a fost un străin care nu s-a purtat ca un străin. A venit dintr-o insulă căzută sub stăpânire otomană și a slujit o țară care lupta să rămână creștină. A pus darul scrisului în slujba Bisericii și a apărat-o atunci când a fost nevoie. Pr. Ioan-Vasile Voinea îl dă ca exemplu de ierarh grec care s-a dovedit bun gospodar și s-a identificat cu aspirațiile păstoriților săi.
Pentru comunitatea românească din Nicosia, chipul lui amintește că legăturile dintre Cipru și Mitropolia Ungrovlahiei nu sunt de ieri. Ele au fost scrise, la propriu, cu mâna unui caligraf cipriot ajuns mitropolit la Târgoviște.
Bibliografie
Pr. Gabriel Cocora, „Episcopul Luca al Buzăului”, în Glasul Bisericii, XXIII (1964), nr. 9-10, p. 897-914.
Ilie Georgescu, „Ierarhi români, soli diplomatici în veacurile XVI-XVII”, în Studii Teologice, seria a II-a, IX (1957), nr. 3-4, p. 262-276 (despre Luca: p. 267-269).
Pr. prof. Ion Ionescu, „Mitropolitul Luca din Cipru, un reprezentant al culturii bizantino-cipriote în Țara Românească. Trei sute cincizeci de ani de la moartea sa: 1629-1979”, în Glasul Bisericii, XXXIX (1980), nr. 1-2, p. 78-94.
Diac. prof. Mircea Păcurariu, „În legătură cu Mitropolitul Teoctist al Transilvaniei”, în Mitropolia Ardealului, XV (1970), nr. 11-12, p. 823-826.
Pr. prof. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1980, p. 434-438, 445-446.
Pr. Ioan-Vasile Voinea, „Mitropolitul Grigorie I al Ungrovlahiei (1629-1636)”, în Studii Teologice, seria a II-a, XXVI (1974), nr. 9-10, p. 739-747.
Petronel Zahariuc, „Noi informații despre Mănăstirea Izvorani (județul Buzău) și despre mitropolitul Țării Românești, Luca de Cipru”, în Revista istorică, XXI (2010), nr. 3-4, p. 251-270.
Manuscrise
Walters Art Museum, Baltimore, Ms. W.535, Evangheliar grecesc, Buzău, 1594.
Princeton University Library, Garrett MS. 13, Imnul Acatist.
Imaginea principală: compoziție realizată pentru acest articol, cu portretul Mitropolitului Luca (foto: Ziarul Lumina), harta Ciprului din atlasul lui Abraham Ortelius, 1573 (domeniu public), și Turnul Chindiei din Târgoviște (foto: Nicubunu, Wikimedia Commons, CC BY-SA 3.0).
