Sf. Teofan Zăvorâtul – Către cei care caută mângâiere în necazuri

CĂTRE CEI CE CAUTĂ MÂNGÂIERE ÎN NECAZURI

În  lume necazuri veți avea  – le-a spus Domnul ucenicilor Săi, iar prin ei tuturor celor ce voiesc să ducă o viață bună.  De aceea,  cine s-a hotărât să-I slujească Domnului, acela trebuie, după cuvântul înțeleptului, să-și gătească sufletul său spre ispită (Înț. lui Is. Sir. 2, 1), adică să se decidă dinainte spre îndurarea fără cârtire a lipsurilor și necazurilor de tot felul.  Printre altele,  noi, oamenii păcătoși, când ne lovesc necazurile, imediat cădem în întristare, lipsă de curaj, cârtire și nu rareori suntem pregătiți să cădem direct în deznădejde. Tuturor celor ce au căutat la preasfințitul-nevoitor mângâiere și întărire în asemenea cazuri, el mai înainte de toate le-a spus că necazurile sunt însoțitori inevitabili în viața noastră pământească, iar apoi prin diferite exemple și analogii s-a străduit să-i liniștească pe cei necăjiți cu gândul că drumul cel strâmt și dureros este drumul drept pentru noi către moștenirea Împărăției Cerești; de aceea în fiecare necaz trimis nouă ne-a sfătuit să luăm seama la mâna cea binefăcătoare a lui Dumnezeu întinsă către noi și să primim toate încercările trimise nouă în timpul vieții ca pe un semn neîndoielnic al deosebitei iubiri părintești a lui Dumnezeu față de noi. Iată cuvântul lui înțelept spre mângâierea celor necăjiți:

– Nu are rost să vă spun că țelul vieții noastre nu stă în a trăi fericiți pe pământ, ci, fericiți sau nefericiți, și unii și ceilalți să ne pregătim cu vrednicie pentru dobândirea fericirii celei veșnice în viața cealaltă. Așadar, străduiți-vă să vă raportați la starea voastră astfel încât să nu ieșiți din sfera intențiilor Domnului prin care El orânduiește viața fiecăruia pe pământ. Pe pământ sunt mai multe necazuri decât bucurii. Și unele și altele sunt trimise de Dumnezeu, fie pentru  trezirea din  adormirea morală,  fie pentru curmarea nedreptăților și a păcatelor, fie pentru curățirea lor prin pocăință, fie pentru sporirea ascultării față de Dumnezeu, a bărbăției, a răbdării spre slava lui Dumnezeu și a celorlalte virtuți. Unele dintre aceste intenții ale lui Dumnezeu se referă și la voi. Fiți atenți la voi și hotărâți-vă să nu vă depărtați de ceea ce a rânduit Dumnezeu și căutați liniștirea în voia lui Dumnezeu, cea întotdeauna bună și preaînțeleaptă.

– Dacă aveți încredere în Pronia lui Dumnezeu, care hotărăște soarta pământească fiecărui om astfel încât să-i fie mai ușor să se mântuiască, atunci trebuie să aveți încredere și în faptul că toate condițiile vieții voastre sunt cele mai bune pentru clădirea mântuirii voastre… Având această încredere, mulțumiți-I lui Dumnezeu pentru toate bucuriile și necazurile.

– Cei ce suferă și cu supunere față de Dumnezeu îndură traiul lor cel necăjit sunt la fel ca mucenicii, cărora le sunt pregătite asemenea bunuri față de care necazurile adevărate nu valorează nimic.

– Când Mântuitorul a spus: Cel ce va răbda până în sfârșit,  acela  se va  mântui (Matei 10,  22), a arătat că răbdarea este condiția mântuirii astfel încât fără răbdare nu există mântuire. Pe lângă această ultimă idee se află o alta, ca urmare a ei: trebuie să ne bucurăm când avem ceva de îndurat… Iacov, fratele Domnului, ne învață astfel: Mare bucurie să socotiți, frații mei, când cădeți în felurite ispite (Iac. 1, 2). Păstrați aceste idei, poate că din ele va curge o picătură de mângâiere.

Altui necăjit îi scrie:

– Căutați mângâiere?! Toată mângâierea este la Domnul, fapt pentru care și este numit Dumnezeul a toată mângâierea.  Când  sufletul,  măcar puțin,  gustă din Domnul, datorită harului Lui, atunci toate necazurile cad și pomenirea lor dispare.

– Îmbărbătați-vă! Nici un  act de răbdare nu  se desfășoară în zadar, ci fiecare are în spate răsplata sa – fie aici, fie acolo… Deprindeți-vă să vedeți în necazuri mila lui Dumnezeu și întâmpinați-le în liniște, cu devotament față de voia lui Dumnezeu  sau  chiar cu  bucurie. Deschideți-vă ochiul minții și priviți cununa care coboară din cer pe capul dumneavoastră dacă rămâneți netulburat și liniștit. – Toată tristețea dumneavoastră descoperiți-o Domnului – cu tot sufletul. Iar El, Care nimic nu dorește atât de mult ca mântuirea sufletului, vă va învăța și vă va îndruma și vă va da putere să urmați insuflările Lui. Rugăciunea este suflarea vieții duhovnicești,  așa cum simțiți și singur. De aceea nici nu are rost să vorbim… Rugați-vă cu  mai multă râvnă.  Neîncetat rugați-vă. Domnul vă este aproape – și ajutorul Lui este aproape de dumneavoastră în orice moment.

–  Când Domnul lovește, este drept să gândim că, într-adevăr,  are de ce.  Așadar,  cercetați motivul pentru care vă lovește și îndreptați-vă. Pentru încercare necazurile sunt trimise celor drepți, iar nouă – mai degrabă spre pedeapsă și spre chemarea la pocăință. Dacă aveți credința că Domnul este doctor,  și un  doctor Care nu  risipește medicamentele în  zadar,  când  răul este îndepărtat,  nu numai din  fapte,  dar și din  simțăminte și din  gânduri, atunci și necazurile încetează.

– Uitați-vă în cer, care acum este plin de cei ce au mers pe calea Evangheliei și cercetați-i și vedeți cine sunt ei – privilegiații sau ostenitorii.

– Necazurile nu vă părăsesc. Degeaba se întâmplă acest lucru? Dumnezeu a orânduit așa. Pentru ce? Pentru că vă iubește… Vă iubește și vă curățește ca să fiți curat și să străluciți ca diamantul în soare. Și calea către împărăție v-o  netezește,  căci căruța cu  care se ajunge acolo  este răbdarea. Dar cum să răbdați dacă nu aveți necazuri? De aceea vi se și trimit.

– Mântuitorul a hotărât că prin multe suferințe trebuie să intrăm în împărăția lui Dumnezeu (Fapte 14, 22). Și binevoiți să țineți minte,  când  vă vor lovi necazurile,  că Domnul vă așterne acest drum spre împărăția Sa sau – chiar mai mult – vă ia de mână și vă duce. De aceea, nu vă opuneți cu nici un chip și nu țipați, ci cu blândețe și cu recunoștință îndurați necazurile.

– De obicei calea cea strâmtă nu ne place… Nouă ne trebuie lărgime și spațiu. Oare Domnul nu aude aceste strigăte? Aude, însă nu voiește să schimbe rânduiala vieții noastre,  deoarece nu ar fi spre binele nostru…  Starea noastră a fost orânduită astfel încât numai strâmtorarea ne ține în adevărata structură… Îndată ce pornim în lărgime, ne împrăștiem și pierim. De aceea domnește strâmtorarea pe pământ ca cea mai bună condiție pentru noi. Cugetul apostolului vede în general în strâmtorare și în situațiile deosebit de grele dragostea părintească a lui Dumnezeu față de noi și despre cei care se află în strâmtorări gândește ca despre fiii apropiați ai lui Dumnezeu. Învățații de astăzi nu pătrund sensul acestor cuvinte și astfel se afundă în bezna întinsă parcă asupra vieții noastre pământești. De aici vin apăsarea,  întristarea,  deznădejdea,  chinul și sinuciderea…  Punctul de pornire al întunecării lor este faptul că țelul nostru final ar fi pe pământ… însă el nu este pe pământ. Pe pământ este începutul vieții, perioada ei de pregătire, iar viața cea adevărată începe după moarte… Și mijlocul deosebit, exclusiv al pregătirii ei este răbdarea cu blândețe a strâmtorărilor, a lipsurilor și a necazurilor. Cine va arunca o privire sau se va uita la viața pământească cu acești ochi, acela nu se va prăpădi de durere când nu va vedea în  viața sa lărgime și spațiu,  ci va căpăta râvnă pentru un singur lucru: cum să facă pentru ca strâmtorarea să-i aducă cel mai bun rod,  a cărui gustare să se prelungească până în viața viitoare.

– Cârmaci de nădejde nu este acela care conduce bine vasul pe vreme liniștită, ci acela care în  timpul furtunii și al valurilor știe să se descurce cu vasul.

– Prin necazurile și suferințele îndurate pe nedrept ne prindem de Crucea lui Hristos și primim de la ea puterea care curățește, sfințește și atrage binecuvântarea lui Dumnezeu. Calea cea strâmtă și dureroasă este calea directă spre rai… Fiecare învinuire neîntemeiată, îndurată cu blândețe este cununa lui Dumnezeu, pusă deja pe cap. – Stăpâna pune în cuptor plăcintele și nu le scoate de acolo până când nu se încredințează că s-au copt. Stăpânul lumii v-a pus și pe voi în  cuptor și v-a ținut acolo, așteptând să vă coaceți. Răbdați, așadar, și așteptați. îndată ce vă veți coace, nici o clipă nu veți mai sta în cuptor. Imediat veți fi scoși din el. Dacă vă avântați singuri în afară, veți fi la fel ca plăcintele necoapte.  Înarmați-vă, așadar, cu răbdare. Vă mai spun: după credința mea, cine îndură cu blândețe necazurile care îl lovesc, primindu-le ca din mâna Domnului, acela este părtaș la mucenicie. Binevoiți să vă întipăriți bine acest lucru în mintea voastră.

– Nu numai să lăsați totul în mâinile Domnului, dar să mai și fiți senini, să vă bucurați, să fiți recunoscători. Cu  siguranță aveți ce bate în  voi și iată,  Domnul a îndreptat spre voi atâtea ciocane care vă și izbesc din toate părțile.  Așadar,  nu  le împiedicați prin  supărarea, împotrivirea și nemulțumirea voastră. Lăsați-le libere, ca, nefiind strâmtorate de nimic, să săvârșească asupra voastră și în voi lucrarea lui Dumnezeu, la care au fost puse de Domnul pentru mântuirea voastră. Domnul vă iubește și v-a luat în brațe ca să scoată din voi tot ce nu este bun. Așa cum spălătoreasa fierbe, clătește și bate rufele ca să le albească, așa și Domnul vă fierbe, vă clătește și vă bate și pe voi ca să vă albească și să vă pregătească pentru moștenirea împărăției Sale, unde nu intră nimic necurat. Așa să priviți starea voastră și să vă întăriți în ea, și să vă rugați Domnului ca El să întărească și să adâncească în voi această viziune. Apoi cu bucurie să primiți orice necaz, ca pe un leac propus de Domnul. La cele ce vă înconjoară priviți ca la instrumentele lui Dumnezeu îndreptate spre binele vostru și dincolo de ele întotdeauna vedeți mâna lui Dumnezeu care vă face bine.  Și pentru toate spuneți: „Slavă Ție, Doamne!” Dar străduiți-vă ca aceste cuvinte să fie nu numai pe limbă,  dar și în inimă.  Rugați-vă ca Domnul să vă ajute să simțiți așa. Și vă va ajuta.

**************************

Toate citatele aduse până acum din  scrisorile Sfântului Teofan conțin mângâieri care sunt aplicabile pentru  orice fel de necazuri.

Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înțelepte, Ed. Egumenița, pp. 149-155