Pe 1 octombrie, Republica Cipru își sărbătorește Ziua Independenței. Mulți dintre românii care trăiesc aici cunosc ziua mai ales ca zi liberă și ca zi a paradei militare de la Nicosia. În spatele ei se află însă o istorie în care Biserica Ciprului a avut un rol pe care puține Biserici Ortodoxe l-au avut vreodată: timp de secole, arhiepiscopul insulei a fost nu doar păstorul credincioșilor, ci și reprezentantul lor politic, etnarhul. Iar primul președinte al Ciprului independent a fost chiar un arhiepiscop, Makarios al III-lea.
Independența Ciprului a fost proclamată la 16 august 1960[1]. Sărbătoarea a fost însă mutată la începutul anilor 1960 pe 1 octombrie, pentru a nu cădea în plină vară, în perioada concediilor; ca zi liberă oficială este ținută din 1979[2]. În calendarul bisericesc, 1 octombrie este și praznicul Acoperământului Maicii Domnului.
O Biserică autocefală de la Sinodul din Efes
Rolul deosebit al arhiepiscopului Ciprului pornește de la statutul Bisericii sale. Sinodul III Ecumenic de la Efes (431), prin canonul 8, a recunoscut dreptul episcopilor ciprioți de a-și hirotoni singuri episcopii, fără amestecul Antiohiei, iar Biserica Ciprului este de atunci autocefală[3]. Tradiția leagă confirmarea acestei autocefalii de aflarea moaștelor Sfântului Apostol Barnaba de către arhiepiscopul Antemie, în vremea împăratului Zenon (sec. al V-lea). Tot de Zenon sunt legate, prin tradiție, și privilegiile „imperiale” ale arhiepiscopului: semnătura cu cerneală roșie, mantia de purpură și sceptrul în locul cârjei[3]. Cercetarea recentă a arătat însă că aceste privilegii apar în documente abia în secolul al XVI-lea, după modele occidentale, și că au fost legate ulterior de rolul politic al arhiepiscopilor ca etnarhi[4].
Ce înseamnă „etnarh”
Cuvântul grecesc ethnarhis (de la ethnos, „neam, popor”, și arhon, „conducător”) înseamnă „conducătorul neamului”. În Cipru, instituția s-a născut sub stăpânirea otomană. După cucerirea insulei de către otomani (1570–1571), ierarhia latină a fost desființată, iar cea ortodoxă restabilită[5]. În logica administrației otomane, care își guverna supușii necreștini prin propriii lor conducători religioși (sistemul millet), episcopii ortodocși erau recunoscuți de stat, nu își puteau exercita slujirea fără firmanul sultanului (berat) și erau socotiți căpeteniile comunității creștine[6].
Rolul lor politic a crescut treptat. Potrivit lui George Hill, Poarta, încercând să-și țină în frâu propriii funcționari din Cipru, a hotărât să-i recunoască pe episcopi drept ocrotitori și reprezentanți oficiali ai supușilor creștini, cu drept de acces direct la guvernul din Constantinopol. Cronicarul cipriot arhimandritul Kyprianos datează această schimbare în jurul anului 1660. De atunci, arhiepiscopul și episcopii răspundeau de plata tributului: stabileau suma datorată de fiecare localitate, o strângeau prin propriii slujbași și o predau vistieriei[6]. Anul 1754 a însemnat, după expresia lui Hill, „o epocă” în istoria insulei: printr-un firman al marelui vizir, arhiepiscopul și cei trei mitropoliți au fost recunoscuți oficial drept kogiabași, adică ocrotitori și reprezentanți ai raialei, cu acces direct la Poartă[6]. Hill folosește chiar termenul de „etnarh” pentru arhiepiscopul Silvestru, care în 1730 mergea, „cu obișnuita misiune”, la Constantinopol pentru a cere ușurarea birurilor[6]. Rolul aducea putere, dar și răspundere: arhiepiscopul răspundea în fața Porții pentru turma sa[6][7].
Cel mai tragic exemplu al acestei răspunderi este arhiepiscopul Kyprianos (1810–1821). După izbucnirea Revoluției grecești din martie 1821, guvernatorul otoman Küçük Mehmet a pornit represiuni în Cipru. La 9 iulie 1821 (21 iulie după calendarul nou), în piața Saraiului din Nicosia, mitropoliții Hrisant al Pafosului, Meletie al Kitionului și Laurențiu al Kyreniei au fost decapitați, iar arhiepiscopul Kyprianos a fost spânzurat de un dud[6]. Execuțiile au continuat în zilele următoare; represiunea i-a cuprins pe aproape 470 de fruntași ciprioți[8]. În aceeași noapte, trupurile celor patru ierarhi au fost îngropate în incinta bisericii Panaghia Faneromeni, iar în 1872, când biserica a fost mărită, osemintele lor au fost mutate în altar, în dreapta Sfintei Mese[6]. În 1930, cu prilejul sărbătoririi centenarului independenței Greciei, în curtea bisericii a fost ridicat Mausoleul martirilor din 9 iulie 1821, din marmură de Pentelic, lucrare a sculptorului atenian Gheorghios Dimitriadis, în forma unui ciboriu bizantin. Mausoleul a fost dezvelit de arhiepiscopul Chiril al III-lea la 9 iulie 1930, iar în el au fost așezate osemintele arhiepiscopului Kyprianos, ale celor trei mitropoliți și ale celorlalți martiri îngropați la Faneromeni[16][17]. Acolo se păstrează și astăzi[18].
Sub stăpânirea britanică
Prin Convenția din 1878, Ciprul a trecut sub administrație britanică, iar în 1925 a devenit colonie a Coroanei[5]. Sub britanici, ierarhii și-au pierdut poziția privilegiată de „etnarhi” de care se bucuraseră sub otomani: episcopii aleși după 1878 nu mai primeau berat de la guvern[6]. Arhiepiscopii au continuat însă să-și asume rolul de conducători ai grecilor ciprioți, iar în anii 1940 funcționa deja un „Consiliu al Etnarhiei”, format din clerici și mireni[6]. În practică, instituția etnarhiei a supraviețuit până la independența din 1960[9]. Biserica s-a aflat în fruntea cererii grecilor ciprioți pentru enosis, unirea cu Grecia[10].
Momentul cel mai grăitor a fost plebiscitul organizat de Biserică între 15 și 22 ianuarie 1950. Credincioșii au semnat, în biserici, liste cu titlul „Cerem unirea cu Grecia”, iar 95,7% dintre grecii ciprioți cu drept de vot au participat. Plebiscitul fusese propus și organizat de tânărul mitropolit al Kitionului, Makarios, în calitate de director al Biroului Etnarhiei[10].
Makarios al III-lea: de la Kykkos la președinția republicii
Makarios s-a născut la 13 august 1913 în satul Pano Panagia, din districtul Pafos, cu numele de Mihail Hristodulu Mouskos. Fiu de păstor, a intrat în 1926 ca frate în Mănăstirea Kykkos, singura cale prin care putea urma școala. A absolvit Gimnaziul Pangkyprio din Nicosia în 1936, a fost hirotonit diacon în august 1938, primind numele Makarios, și a studiat teologia la Atena (licențiat în 1942). A fost hirotonit preot în noiembrie 1946, apoi a urmat studii postuniversitare la Universitatea din Boston[10][11].
Aflându-se încă în America, a fost ales la 8 aprilie 1948 mitropolit al Kitionului. După moartea arhiepiscopului Makarios al II-lea, a fost ales arhiepiscop la 20 octombrie 1950, la doar 37 de ani[10][12]. Ca arhiepiscop, a fost totodată etnarh, adică conducătorul de fapt al grecilor ciprioți[11].
Ca arhiepiscop, Makarios a militat pentru aducerea chestiunii cipriote în fața Organizației Națiunilor Unite. Din 1 aprilie 1955, organizația EOKA a început lupta armată împotriva stăpânirii britanice. După eșecul negocierilor cu guvernatorul John Harding, britanicii l-au exilat pe arhiepiscop, la 9 martie 1956, în arhipelagul Seychelles[10]. Eliberat în martie 1957, dar oprit să revină în Cipru, a rămas la Atena. În septembrie 1958 a acceptat ideea unui Cipru independent în locul unirii cu Grecia[10].
Acordurile de la Zürich (11 februarie 1959) și de la Londra (19 februarie 1959), au deschis drumul spre independență. Makarios s-a întors în Cipru la 1 martie 1959[11]. La 13 decembrie 1959 a câștigat primele alegeri prezidențiale, cu 66,85% din voturi, iar vicepreședinte a devenit liderul turcocipriot Fazıl Küçük. La 16 august 1960, Ciprul a fost proclamat stat independent, iar Makarios a devenit primul său președinte. În 21 septembrie 1960, Ciprul a devenit al 69-lea membru al ONU[10].
Dubla sa calitate nu a rămas necontestată nici în interiorul Bisericii. În 1972, cei trei mitropoliți ai Bisericii Ciprului i-au cerut să renunțe la președinție, susținând că funcția politică încalcă sfintele canoane. Makarios a ieșit câștigător din conflict: în vara lui 1973, cei trei au fost caterisiți[11]. Nici ca președinte nu și-a părăsit însă slujirea de arhiepiscop. A ridicat nivelul de pregătire al clerului, a sprijinit Seminarul Teologic „Apostolul Barnaba” și renașterea monahismului feminin și a dus o bogată lucrare misionară în Africa: în martie 1971 a botezat în Kenya aproximativ cinci mii de oameni[10].
Ultimii ani ai vieții sale au fost marcați de tragedia din 1974: lovitura de stat din 15 iulie și invazia turcă începută la 20 iulie[11]. Makarios s-a întors în Cipru în decembrie 1974 și a condus țara până la moartea sa, la 3 august 1977. La cererea lui, a fost înmormântat pe colina Throni, lângă Mănăstirea Kykkos, unde își începuse viața monahală[10][11].
De ce avea arhiepiscopul un rol politic?
Răspunsul stă în istorie. Timp de peste trei secole, sub otomani și apoi sub britanici, grecii ciprioți nu au avut un stat al lor. Singura lor instituție proprie, recunoscută de stăpânitori, a fost Biserica. Arhiepiscopul era cel care îi reprezenta, îi apăra și, la nevoie, plătea cu viața pentru ei. Când Ciprul și-a dobândit independența, era firesc ca omul pe care poporul îl urmase ca etnarh să devină și primul șef al statului[7][9]. Rolul public al Bisericii a rămas important și după el, iar Sfântul Sinod a pregătit deja un program de manifestări pentru anul 2027, când se împlinesc 50 de ani de la moartea lui Makarios[13].
România și Ciprul independent
România a stabilit relații diplomatice cu tânăra republică imediat după proclamarea independenței, iar la 13 noiembrie 1960 s-a convenit ca reprezentarea să fie la nivel de ambasadă[14]. Una dintre fotografiile acestor relații îl arată pe scriitorul și diplomatul Francisc Păcurariu, pe atunci ambasador al României la Atena, prezentând scrisorile de acreditare arhiepiscopului-președinte Makarios la Nicosia, în 1968[15]. 
Francisc Păcurariu prezintă scrisorile de acreditare Arhiepiscopului Makarios, Nicosia, 1968. Foto: arhiva Tudor Păcurariu, CC BY-SA 3.0 (Wikimedia Commons)
Cum se sărbătorește astăzi
Ziua Independenței este marcată în fiecare an la Nicosia printr-o paradă militară, la care defilează unități ale Gărzii Naționale, ale forțelor grecești din Cipru, ale poliției și ale pompierilor. După paradă, președintele republicii ține tradiționalul discurs[1]. Pentru ciprioți, ziua de 1 octombrie nu este doar o dată din calendarul de stat, ci și prilej de aducere aminte de un drum lung, în care Biserica a fost alături de poporul ei.
Note și bibliografie
[1] „Independence Day (Cyprus)”, Wikipedia; Γιάννης Κ. Λάμπρου, „Μακάριος Γ΄, Αρχιεπίσκοπος Κύπρου και πρώτος Πρόεδρος της Κυπριακής Δημοκρατίας”, churchofcyprus.org.cy.
[2] Yiannis Papadakis, „Reflections on the 1st October Commemoration of the Independence of Cyprus”, The Cyprus Review 22:2 (2010); „Independence Day”, Cyprus Mail, seria „Divided Island”.
[3] „Church of Cyprus”, Wikipedia (canonul 8 al Sinodului de la Efes; tradiția privilegiilor lui Zenon).
[4] Joseph P. Huffman, „The Donation of Zeno: St Barnabas and the Origins of the Cypriot Archbishops’ Regalia Privileges”, The Journal of Ecclesiastical History 66 (2015), p. 235–260; idem, „The Donation of Zeno: St. Barnabas and the Modern History of the Cypriot Archbishop’s Regalia Privileges”, Church History 84 (2015), p. 713–745.
[5] „Cyprus: Ottoman rule”, Encyclopaedia Britannica.
[6] Sir George Hill, A History of Cyprus, vol. IV: The Ottoman Province. The British Colony, 1571–1948, ed. Sir Harry Luke, Cambridge University Press, 1952, p. 69–70, 78, 133–134, 316, 344, 562–566, 572; vezi și „Ottoman Cyprus”, Wikipedia.
[7] „Church of Cyprus”, World Council of Churches, oikoumene.org; Georghios Theodoulou, The origins and evolution of church-state relations in Cyprus with special reference to the modern era, teză MTh, University of Glasgow, 2004.
[8] „Kyprianos of Cyprus”, Wikipedia.
[9] „Ethnarch”, Wikipedia.
[10] Γιάννης Κ. Λάμπρου, „Μακάριος Γ΄, Αρχιεπίσκοπος Κύπρου και πρώτος Πρόεδρος της Κυπριακής Δημοκρατίας”, churchofcyprus.org.cy.
[11] „Makarios III”, Wikipedia; „Makarios III”, Encyclopaedia Britannica.
[12] „Αρχιεπίσκοπος Κύπρου Μακάριος ο Γ΄”, Ιερά Μητρόπολη Κωνσταντίας-Αμμοχώστου, imconstantias.org.cy.
[13] Comunicatul celei de-a treia ședințe ordinare a Sfântului Sinod al Bisericii Ciprului (17 septembrie 2026), churchofcyprus.org.cy.
[14] „Republica Cipru – Relații bilaterale”, Ministerul Afacerilor Externe al României, mae.ro.
[15] Fotografia „Pacurariu Makarios 1968”, Wikimedia Commons (arhiva Tudor Păcurariu); „Scriind istorie fără voia sa: Francisc Păcurariu”, Evenimentul Zilei, evz.ro.
[16] „Ομιλία στα εγκαίνια της περιοδικής έκθεσης «Αρχιεπίσκοπος Κύπρου Κυπριανός, ο μάρτυς της πίστεως και της πατρίδος»” (30 martie 2021), churchofcyprus.org.cy/69387; „The Holy Church of Phaneromeni”, faneromeni.cy.
[17] „Χαιρετισμός Υπουργού Άμυνας κ. Χαράλαμπου Πετρίδη στα εγκαίνια υπαίθριας έκθεσης «Η Ιστορία έχει Πρόσωπο»” (20 mai 2021), churchofcyprus.org.cy/70632.
[18] Κυριάκος Ιωάννου, „Επιμνημόσυνος λόγος στο εθνικό μνημόσυνο των εθνομαρτύρων της 9ης Ιουλίου 1821” (9 iulie 2025), churchofcyprus.org.cy/98700; „Μνημεία”, Κύπρος 1821–2021, kypros1821.gov.cy.
Text: diac. Andrei Matei
©www.cor-nicosia.com
Fotografiile provin de pe Wikimedia Commons și sunt folosite conform licențelor indicate. Fotografia principală: Arhiepiscopul Makarios al III-lea la New York, 8 iunie 1962 (O. Fernandez, New York World-Telegram & Sun / Library of Congress, domeniu public).